De ce mă ridic în fiecare dimineaţă din pat?

6 Replies

Din perspectiva creierului uman, recompensa se află în acţiunea însăşi, iar nu în răsplată. Creierul uman nu vrea să fie leneş, iar acest lucru este deja o banalitate din perspectiva înţelepciunii populare. Leneşii nu sunt prezentaţi în poveşti ca fiind trişti doar pentru că cultura dominantă proslăveşte munca în mod propagandistic, ci pentru că munca are de-a face cu bunăstarea interioară a individului.

Mai mult, unele experimente au arătat că, dacă au de ales, până şi şobolanii preferă să muncească pentru mâncare, decât să o primească pe gratis.

Poate nu este o regulă general valabilă, însă cred că despresiile ating mai degrabă pe oamenii neocupaţi. Plecând de aici, înţelegem mai uşor de ce optimismul este asociat în mod automat cu acţiunea, cu mişcarea.
Nu există entuziasm static.

Am fost zilele acestea atât de răcit încât nu mai ştiam dacă se spune răcit cobză sau răcit bocnă sau sunt bune ambele variante? Însă chiar şi astfel, am reuşit să mă ridic din pat (chiar ameţind) şi m-am observat neliniştit la perspectiva inactivităţii.

Trebuie să fac mereu ceva, trebuie să simt mereu că fac ceva, că umplu undeva lumea cu utilitatea prezenţei mele. De ce?

Ora Pământului în Cişmigiu

16 Replies

Scriu cu întârziere pentru că am fost groaznic răcit, însă a fost foarte tare sâmbătă seara în Cişmigiu. Au venit mulţi bloggeri, mulţi de pe twitter, câţiva fără blog, iar Andrei Roşca (pentru că văzuse anunţul şi pe blog, şi pe twitter) a venit mai devreme decât toţi (nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă l-aş fi anunţat şi prin sms).

A fost frumos nu pentru că ne-am adunat pătrunşi de un spirit ecologic ieşit din comun sau pentru că ne-am strâns mai mulţi decât speram, ci pentru că ne-am jucat împreună. Majoritatea dintre noi nu ne văzusem înainte, poate conversasem sporadic pe net, însă sâmbătă seara în parcul Cişmigiu, am putut juca mim – la iniţiativa Ioanei – cu nişte oameni pe care nu i-am simţit străini.

Despre cum au petrecut Ora Pământului în Cişmigiu au mai scris: Raluxa, Gramo, optzecea, chaos and smiles şi Gogu Kaizer (dacă am uitat pe cineva, voi completa).
Unora nu le-a plăcut, alţii au glumit pe seama afişului, iar Geo Atreides promisese că vine, însă n-a mai ajuns.

Mai mult, am întâlnit printre cei adunaţi şi câţiva oameni obişnuiţi cu voluntariatul – care fac mai mult decât să stingă lumina – chestie care-mi confirmă optimismul cu privire la spiritul ecologic în rândul tinerilor, căci am încrederea că toţi care au închis lumina, de regulă se implică mai mult decât atât în grija faţă de mediu.

Later edit: Arhi, aş dori să trec peste ideea că poţi prelua ceva de pe acest blog şi modifica după bunul plac – în acest caz, o poză/un poster, însă jena de ruşinea ta nu-mi permite. Prin urmare, te rog să scoţi imaginea de la tine de pe blog în speranţa că pe viitor îţi vei ilustra articolele cu materiale proprii.
Îţi mulţumesc anticipat.

Viaţă de câine călător

29 Replies

Azi am văzut ceea ce nu credeam că voi vedea vreodată (nu, nu este vorba despre Curtea Veche sau telefoanele lui Darius – mulţumim!).
Am vazut un câine comunitar care a urcat în autobuz ca un pasager normal. Iniţial m-am speriat, am crezut că-i controlor, însă chiar era un călător normal (adică fără bilet), însă, uitându-mă la privirea lui, pot spune ca se purta foarte natural. Că şi cum accesoriul de civilizaţie, care este autobuzul, i se cuvine şi lui.

Uimitor nu a fost acest lucru, ci cât să-l văd făcându-şi loc către uşă, în timp ce se apropia staţia unde urma să coboare. În faţa unei asemenea mostre de naturaleţe, nu am dorit să-mi trădez uimirea pe chip, însă chiar aveam în faţă un pasager normal şi inteligent. Ştia unde urma să coboare, şi-a loc luat lângă uşă, aşteptând cuminte staţia. A fost o întâlnire culturală cum numai de câteva ori în viaţă îmi este dat să trăiesc.
A coborât la Arcul de Triumf şi l-am văzut aşezându-se cuminte la trecerea de pietoni.

Mă aştept în curând să văd şi prin metrou câini cu rucsace în spate, întrebându-mă răbdători:
“Coborâţi la prima?”

Alexandru Vakulovski a fost expulzat din România

2 Replies

Dacă îl suni pe frate-meu pe telefonul celular îţi răspunde o vice feminină: „Ocupat-Zaniato”. Asta pentru că de astăzi frate-meu nu mai e în România – a fost amendat, expulzat şi interzis – ca om, nu neapărat ca scriitor. Existenţialism românesc (pe modelul „postmodernismului românesc”), un exemplu crud şi concret de frăţie româno-română. [Continuă să citeşti]

Haideţi în parc!

21 Replies

Risipirea stimei de sine

3 Replies

Am învăţat cândva că oamenii săraci sunt cei mai risipitori.

Am văzut o negociere între un anticar celebru din Iaşi şi un vânzător de antichităţi, la care anticarul nu a vrut să lase 10.000 de lei vechi.
“Mai pune 10.000 şi batem palma”

Obiectul tranzacţiei era o masă plină de cărţi vechi, un patefon şi alte câteva obiecte vechi. Am dedus că e vorba de o sumă consistentă, nu se băteau în mărunţişuri şi m-am mirat să văd un anticar respectabil insistă de faţă cu toţi clienţii săi la cei 10.000 de lei.

Poate nu este exemplul cel mai bun (din acest punct de vedere, anticarii nu sunt nişte personaje simpatice), însă am văzut multe situaţii în care un compromis mic într-o negociere nu era acordat, nu pentru că era mic, ci pentru că era compromis.
Pentru că transmitea semnalul că celălalt lasă de la el din neputinţă, grabă, din dorinţa de-a nu se mai complica sau din comoditate.

Unii oameni nu fac compromisuri din principiu, alţii nu le fac din ambiţie, însă constanta este că nimeni nu face compromisuri pentru imaginea de sine.
Nu fac compromisuri pentru că imaginea mea de sine are de suferit şi, prin urmare, stima mea de sine.

Evident, nu toate compromisurile sunt dezonorante, nu orice risipă e rea, la fel cum nu orice imagine de sine este adevărată, însă parcă încep să înţeleg legăturile dintre sărăcie (nu doar cea materială) şi risipirea stimei de sine.

Acordul cu FMI

1 Reply

Un articol de Arthur Suciu:

Semnarea unui acord cu Fondul Monetar Internaţional are semnificaţia ratării integrării României în Uniunea Europeană. Departe a reprezenta o garanţie de independenţă, girul Uniunii pentru acord nu face decât să accentueze statutul de victimă a istoriei, la care ne-am întors. Rezolvarea crizei mondiale pe seama unor ţări ca România nu este însă direct imputabilă statelor occidentale. Ea arată cât de puţin pregătiţi am fost să ne integrăm, cât de fragilă a rămas situaţia noastră, cât de puţin contăm în Europa şi în lume. De ce ni se întâmplă asta? [citiţi mai departe]

Omul generos – citate

4 Replies

Evoluţie nu înseamnă numai supravieţuire, ci înseamnă şi a convinge sexul opus că ai ceva de oferit.

Economistul Robert Frank subliniază că suntem bucuroşi să dedicăm o mulţime de timp, energie şi bani pentru a urmări un hoţ care ne fură geanta, deşi valorea genţii este mult mai mică decât pierderea de câştiguri rezultată din cheltuirea energiei de a-l vedea pe hoţ pedepsit.

Suntem dispuşi să plătim pentru a-i educa pe ceilalţi. Vrem să investim în comportamentul social.
“Avem circuite care ne fac să cooperăm.”

9/11 ne-a pus o problema complexă, profund filosofică: este în interesul comunităţii dacă oamenilor nu le pasă de propriile vieti?

Suntem programaţi din punct de vedere biologic pentru a fi cooperanţi şi prietenoşi? Continue reading →

Cut-and-move-on writing

6 Replies

1. Un citat din Blink:

Why do they practise so much? Because improv is an art form governed by a series of rules, and they want to make sure that when they’re up onstage, everyone abides by those rules.
Improvisation comedy involves people making very sophisticated decisions on the spur of the moment, without the benefit of any kind of script or plot.
Spontaneity isn’t random.

2. Ce am invatat eu in blogosfera de la Manafu.

3. Despre sensul vieţii de la Andrei Pleşu.

4. Cut-and-paste writing.

5. Dincolo de acestea, sunt dator cu cateva precizări şi mulţumiri referitoare la cazul Curtea Veche (despre care voi mai vorbi săptămâna viitoare, după o discuţie lămuritoare cu avocatul).

Mulţumesc celor au scris despre acest caz şi au dus mesajul mai departe. Speram, însă nu mă aşteptam ca articolul meu să fie preluat atât de departe şi atât de onorant, într-un timp atât de scurt.

De la un moment am pierdut şirul reacţiilor (care au continuat şi ieri, şi azi), însă n-am putut să nu remarc articolul echilibrat al lui Andrei Roşca şi dezamăgirea lui Ionuţ Ciurea (în care m-am regăsit).

După ce voi rezilia în condiţii onorabile, îmi voi lua manuscrisul de la Curtea Veche şi voi încerca în altă parte cu această “cea mai mediatizată carte nelansată”.