Am învăţat cândva că oamenii săraci sunt cei mai risipitori.

Am văzut o negociere între un anticar celebru din Iaşi şi un vânzător de antichităţi, la care anticarul nu a vrut să lase 10.000 de lei vechi.
“Mai pune 10.000 şi batem palma”

Obiectul tranzacţiei era o masă plină de cărţi vechi, un patefon şi alte câteva obiecte vechi. Am dedus că e vorba de o sumă consistentă, nu se băteau în mărunţişuri şi m-am mirat să văd un anticar respectabil insistă de faţă cu toţi clienţii săi la cei 10.000 de lei.

Poate nu este exemplul cel mai bun (din acest punct de vedere, anticarii nu sunt nişte personaje simpatice), însă am văzut multe situaţii în care un compromis mic într-o negociere nu era acordat, nu pentru că era mic, ci pentru că era compromis.
Pentru că transmitea semnalul că celălalt lasă de la el din neputinţă, grabă, din dorinţa de-a nu se mai complica sau din comoditate.

Unii oameni nu fac compromisuri din principiu, alţii nu le fac din ambiţie, însă constanta este că nimeni nu face compromisuri pentru imaginea de sine.
Nu fac compromisuri pentru că imaginea mea de sine are de suferit şi, prin urmare, stima mea de sine.

Evident, nu toate compromisurile sunt dezonorante, nu orice risipă e rea, la fel cum nu orice imagine de sine este adevărată, însă parcă încep să înţeleg legăturile dintre sărăcie (nu doar cea materială) şi risipirea stimei de sine.