E lungă şi destul de personală povestea absenţei mele de pe blog – opt luni! – şi nu o voi aborda acum. Îmi era dor să revin, să scriu aici şi, ca prim pas, am ales un subiect aparent  – doar aparent – neutru.

Miza filmelor de groază nu este cutare spirit sau demon, cutare casă bântuită, monştrii sau extratereştrii. Povestea este natura umană. Banala si simpatică sintagmă “e despre oameni” se aplică şi în acest caz.

Premisa e simplă. Ce se întâmplă când omul întâlneşte un Celălalt cu totul altfel, din afara universului uman?
Mai întâi există groaza. Orice e diferit stârneşte curiozitatea și frica. Orice e diferit şi puternic stârneşte groaza pentru că riscă să destabilizeze lumea noastră.
Apoi totul se pune în mișcare. Fuga, instinctul de conservare, lupta pentru supravieţuire şi toată dinamica socială a grupului (trădare, solidaritate, alianţe, diferenţele care sunt lăsate deoparte pentru a lupta cu marele pericol), toate acestea sunt activate atunci când oamenii întâlnesc o provocare dincolo de granițele propriei lumi.

În orice situație de criză, apare un erou. Cineva se instituie drept centru de autoritate (contestat şi apoi acceptat) care propune un plan, care dă dovadă de curaj, care e gata să se sacrifice pentru ceilalţi.
Lecţia este veche de când lumea: eroul se luptă cu monstrul, dar are nevoie de aliaţi (chiar din regnul animal și vegetal, cum se întâmplă în basme). Eroul e cel care îndrăzneşte şi duce lupta finală, dar este ajutat de comunitate, în numele căreia este în stare să se sacrifice.

Provocarea ultimă testează până la capăt grupul (comunitatea) şi eroul. Eroul este forţat să recurgă la tot ce are mai profund şi puternic natura sa umană. Este nevoit să se confunte cu temeri curente, să-şi activeze probleme nerezolvate are trecutului, să-şi depăşească neîncrederea în sine însuşi şi în ceilalţi, să riște, să facă un leap of faith.

La final, în majoritatea acestor poveşti, forţa eroului este dată de dragoste. Cât de mult iubeşte pe cineva, cât de mult îşi iubeşte comunitatea (vezi patriotismul din filmele cu invazii extratereştre), cât de mult şi-a iubit părinţii sau copilul care a murit. Sau cât de mult se iubeşte pe sine, în cazul când trebuie să-şi depăşească un complex de vinovăţie. Sau, în cazul filmelor cu posedaţi unde elementul religios este central, cât de mult Dumnezeu iubeşte oamenii.
“Care este sursa puterii noastre?” pare să fie întrebarea din spatele tuturor acestor povești.

Finalul filmelor de groază, în cele mai multe cazuri, implică rezolvarea crizei. Demonul este exorcizat din lumea umană, fantoma este liniştită, împăcată şi ne lasă în pace, extratereștrii sunt alungați, monstrul (bestia, fiara) este omorât. A fost nevoie de un sacrificiu (au murit mulți între timp), dar oamenii sunt salvați. Pentru moment.

Erou, exact cat în basme, este doar cel care rezolvă o problemă a comunității. Nu este cel care reușește să se salveze pe sine. Este acela care salvează oamenii de monstru.
Nu contează care îi sunt motivațiile (posibil să fie un simplu aventurier, un mercenar sau un vânător de recompense), nu contează ce păcate își răscumpără, ce angoase își depășește. Dacă a scăpat comunitatea de riscul destabilizării și al distrugerii, este un erou.

Orice întâlnire cu cineva sau ceva diferit de noi înşine trimite la (re)definirea propria noastrei naturi, iar această idee se verifică chiar și în banalitatea întâlnirii cu un străin care ne face conştienți de ce anume ne este propriu şi ce este specific comunităţii din care facem parte.

Filmele folosesc aceeaşi structură a miturilor şi a poveştilor și este imposibil să nu observi un pattern, recurenţa anumitor motive, a anumitor structuri şi simboluri. La suprafaţă, lucrurile pot părea comerciale şi superficiale, dar toate acestea producţii ale uzinei de vise, cum a fost numită cinematografia, se hrănesc din temeri şi aspiraţii universal umane.