Nu mai ţin minte unde am citit dezideratul din titlu, probabil la Goethe, însă m-am decis să scriu în fiecare zi pe acest blog. Nu mă refer neapărat la articole lungi şi eseuri isteţe, cât mai ales la promisiunea de-a încerca zilnic să aştern câteva rânduri.

Este acelaşi un tip de exerciţiu, acela de-a scrie în fiecare zi în jurnal, pe care mi l-am impus în adolescenţă.  A lua pixul în mână şi a umple un rând-două, o pagină-două.
Am o cutie de caiete de jurnale pe care cu greu le-am răsfoit acum câţiva ani. Orice încercare de-a reciti mă aruncă în propria lume exotică a amintirilor.

Nu contează cât este valoros din acele rânduri, nu contează cât poate fi folosit că material epic şi nici nu mă interesează cât rezistă probei timpului. Pentru mine a fost important că s-a întâmplat. M-a ajutat atunci, la fel cum simt că mă ajută şi acum.

A scrie nu este doar un act de împărtăşire din tine, cât un act de ordonare a întâmplărilor sufletului tău.
A scrie despre o emoţie frumoasă înseamnă a o retrăi, a o simţi din nou, a o înţelege mai bine. Astfel, e foarte posibil să fie adevărată vorba care spune că aceia care scriu despre viaţa lor, şi-o trăiesc la o intensitate sporită.

N-am simţit niciodată c-am pierdut timp scriind, însă am simţit de multe ori ce pierd nescriind.

Cineva a scris aici că încrederea mea de sine este demnă de patologie. I-aş fi spus că mi-aş dori o încredere la limita patologiei (fără să ştiu cine stabileşte acestea limită) pentru că, deşi nefondată, am impresia că astfel îmi voi deveni mie însumi mai eficient.

Nu mă laud cu o fire încrezătoare, ci mai degrabă pendulez cu o graţie butucănoasă între extrema depresiei şi extrema unui narcisism ludic. Identitatea mea este rezultanta unui echilibristici deasupra unei prăpăstii interioare.

Niciodată nu m-am luat pe mine drept statuat în sine. Nu sunt forma mea finală. Sunt ultima mea versiune doar până când îmi găsesc o nouă pereche de aripi.
Nu mi-am văzut niciun defect bătut în cuie. Nu m-am culcat niciodată pe gândul că unele abilităţi mă vor însoţi în permanenţă.
Nu sunt un efect, sunt chinul naşterii al unuia.

Sunt convins că fără un antrenament de sine, mă pot împotmoli oricând. Cum am făcut-o de multe ori.

Sunt oameni care îşi cunosc dureros de realist limitele, sunt oameni care se apreciază pe sine cu o obiectivitate microscopică. Aceşti oameni sunt depresivi cronici.

Doar oameni slabi au nevoie de fundamente pentru a se ridica în picioare. Căci, dacă există un fundament, unde este atunci îndrăzneala şi mândria de-a sta drept?

După ce văd dovezile şi după ce ascultă argumentele contrare, oamenii sfârşesc prin a-şi apăra cu mai multă forţă convingerile şi ideile.
Acest fenomen, spun psihologii, se cheamă polarizarea credinţelor. Oamenii îşi accentuează punctele de vedere atunci când sunt contrazişi. Mai precis, a contrazice pe cineva înseamnă a-i oferi şansa de a-şi regrupa opiniile.

Mai interesant este faptul că  Continue reading →