Celulele au nevoie de optimism

Am descoperit recent Biblioteca de psihologie de la editura Nemira si am cumpărat recent câteva exemplare. Am citit Creierul Pe Cont Propriu, de Cordelia Fine, iar acum o citesc pe aceasta.
Citatele de mai jos le-am scos din prima carte şi pot constitui tot atâtea prilejuri de discuţii (am să povestesc cu altă ocazie de ce am simţit nevoia să inaugurez o categorie de conspecte din cărţi):

Fără puţin optimism delirant, sistemul nostru imunitar începe să se întrebe dacă merită efortul să ne ţină în viaţă.

Creierul vanitos ne scuză greşelile şi eşecurile sau pur şi simplu le rescrie din trecut.

Creierul este atât de vanitos încât crede chiar că literele care apar în numele nostru sunt mai atrăgătoare decât cele care nu apar. Continue reading

Un rând în fiecare zi

Nu mai ţin minte unde am citit dezideratul din titlu, probabil la Goethe, însă m-am decis să scriu în fiecare zi pe acest blog. Nu mă refer neapărat la articole lungi şi eseuri isteţe, cât mai ales la promisiunea de-a încerca zilnic să aştern câteva rânduri.

Este acelaşi un tip de exerciţiu, acela de-a scrie în fiecare zi în jurnal, pe care mi l-am impus în adolescenţă.  A lua pixul în mână şi a umple un rând-două, o pagină-două.
Am o cutie de caiete de jurnale pe care cu greu le-am răsfoit acum câţiva ani. Orice încercare de-a reciti mă aruncă în propria lume exotică a amintirilor.

Nu contează cât este valoros din acele rânduri, nu contează cât poate fi folosit că material epic şi nici nu mă interesează cât rezistă probei timpului. Pentru mine a fost important că s-a întâmplat. M-a ajutat atunci, la fel cum simt că mă ajută şi acum.

A scrie nu este doar un act de împărtăşire din tine, cât un act de ordonare a întâmplărilor sufletului tău.
A scrie despre o emoţie frumoasă înseamnă a o retrăi, a o simţi din nou, a o înţelege mai bine. Astfel, e foarte posibil să fie adevărată vorba care spune că aceia care scriu despre viaţa lor, şi-o trăiesc la o intensitate sporită.

N-am simţit niciodată c-am pierdut timp scriind, însă am simţit de multe ori ce pierd nescriind.

Nu sunt ultima mea versiune

Cineva a scris aici că încrederea mea de sine este demnă de patologie. I-aş fi spus că mi-aş dori o încredere la limita patologiei (fără să ştiu cine stabileşte acestea limită) pentru că, deşi nefondată, am impresia că astfel îmi voi deveni mie însumi mai eficient.

Nu mă laud cu o fire încrezătoare, ci mai degrabă pendulez cu o graţie butucănoasă între extrema depresiei şi extrema unui narcisism ludic. Identitatea mea este rezultanta unui echilibristici deasupra unei prăpăstii interioare.

Niciodată nu m-am luat pe mine drept statuat în sine. Nu sunt forma mea finală. Sunt ultima mea versiune doar până când îmi găsesc o nouă pereche de aripi.
Nu mi-am văzut niciun defect bătut în cuie. Nu m-am culcat niciodată pe gândul că unele abilităţi mă vor însoţi în permanenţă.
Nu sunt un efect, sunt chinul naşterii al unuia.

Sunt convins că fără un antrenament de sine, mă pot împotmoli oricând. Cum am făcut-o de multe ori.

Sunt oameni care îşi cunosc dureros de realist limitele, sunt oameni care se apreciază pe sine cu o obiectivitate microscopică. Aceşti oameni sunt depresivi cronici.

Doar oameni slabi au nevoie de fundamente pentru a se ridica în picioare. Căci, dacă există un fundament, unde este atunci îndrăzneala şi mândria de-a sta drept?

Despre civilizaţia convieţuirii

10107Mircea Eliade, marele istoric al religiilor, relatează stupoarea concetăţenilor săi români văzând Bucureştiul eliberat în 1981 de trupe “negre” senegaleze, aflate sub tricolor francez.
[Unde spune Eliade acestea? În Memorii?]

–  de căutat La Pensée métisse,  Serge Gruzinski

Globalizarea este o mare ocazie pentru reformularea propriei identităţi în cadrul unui orizont mai vast: a afirma cine sunt în faţa vecinilor şi a lumii.

Nu trebuie să avem o viziune prea deterministă asupra identităţilor.

Islamul nu este predestinat de identitatea sa profundă şi religioasă la ciocnirea cu Occidentul.

Tradiţiile identitate au fost inventate. (Eric Hobsbwam)

Suntem cu adevărat conştienţi care este pielea noastră şi care este costumul pe care îl îmbrăcăm?

Contemporaneitatea înseamnă convieţuirea pe acelaşi teritoriu, dar în primul rând antrenarea în aceleaşi fluxuri şi evenimente. Este perceperea unui timp comun, dincolo de destinele popoarelor diverse şi de distanta geografică. Este clar că este vorba de o reprezentare (în mare parte mediatică) a timpului şi a evenimentelor, prin urmare de o selectare a lor.

În timpul Războiului Rece o ţară era întrebată: De partea cui eşti? Astăzi întrebarea este: Cine eşti?

Argentina este o Europă extremă.

Nu există nimic relativist în ideea de demnitate a diferenţei.

Cum convingi oamenii?

După ce văd dovezile şi după ce ascultă argumentele contrare, oamenii sfârşesc prin a-şi apăra cu mai multă forţă convingerile şi ideile.
Acest fenomen, spun psihologii, se cheamă polarizarea credinţelor. Oamenii îşi accentuează punctele de vedere atunci când sunt contrazişi. Mai precis, a contrazice pe cineva înseamnă a-i oferi şansa de a-şi regrupa opiniile.

Mai interesant este faptul că  Continue reading

Am văzut

i_served_the_king_of_englandI Served the King of England (2006) despre care am auzit de la Dragoş. Cartea nu am citit-o încă, însă filmul este magistral.

The Secret Life of Words (2005), regizat de Isabel Coixet (vezi şi Elegy), un film puţin deasupra tristeţii.
L-am aici revăzut pe Tim Robbins într-un rol de zile mari şi, ca anecdotă, pe instructorul auto din Happy-Go-Lucky (2008).
En-ra-ha!

Am revăzut (am avut o copilărie pierdută prin singura sală de cinema din oraş) primele trei serii din Star Wars, am savurat L’Auberge espagnole (2002),  m-am scăldat căldicel cu RocknRolla (2008), iar zilele acestea mi-am programat să văd Den Brysomme mannen (2006).

Ce îmi mai recomandaţi să văd?