Cineva a scris aici că încrederea mea de sine este demnă de patologie. I-aş fi spus că mi-aş dori o încredere la limita patologiei (fără să ştiu cine stabileşte acestea limită) pentru că, deşi nefondată, am impresia că astfel îmi voi deveni mie însumi mai eficient.
Nu mă laud cu o fire încrezătoare, ci mai degrabă pendulez cu o graţie butucănoasă între extrema depresiei şi extrema unui narcisism ludic. Identitatea mea este rezultanta unui echilibristici deasupra unei prăpăstii interioare.
Niciodată nu m-am luat pe mine drept statuat în sine. Nu sunt forma mea finală. Sunt ultima mea versiune doar până când îmi găsesc o nouă pereche de aripi.
Nu mi-am văzut niciun defect bătut în cuie. Nu m-am culcat niciodată pe gândul că unele abilităţi mă vor însoţi în permanenţă.
Nu sunt un efect, sunt chinul naşterii al unuia.
Sunt convins că fără un antrenament de sine, mă pot împotmoli oricând. Cum am făcut-o de multe ori.
Sunt oameni care îşi cunosc dureros de realist limitele, sunt oameni care se apreciază pe sine cu o obiectivitate microscopică. Aceşti oameni sunt depresivi cronici.
Doar oameni slabi au nevoie de fundamente pentru a se ridica în picioare. Căci, dacă există un fundament, unde este atunci îndrăzneala şi mândria de-a sta drept?
armata vor trece muntii…
nu inteleg de ce a trebuit sa faci un articol separat doar pt. a incerca sa te justifici in fata cuiva 🙂 mie mi se pare mai mult decat evident faptul ca nici unul dintre noi nu reprezinta ultima noastra versiune…chiar daca constientizam sau nu lucrul asta
Nimeni nu e la ultima versiune
“Sunt ultima mea versiune doar până când îmi găsesc o nouă pereche de aripi.” Imi place ideea si imi place cum suna 🙂
@Ioana: Nimeni nu e, dar celor mai multi le e greu sa accepte asta. Si daca nu realizezi/accepti ca te schimbi, s-ar putea ca intr-o dimineata sa nu te mai cunosti…
Dragostea de viata te face uneori vinovat in ochii altora. La fel si leaganul pe care l-ai facut din insasi lumea asta. Sa nu acuze nimeni, abia asta este calea cea grea! M-a bucurat enorm articolul.
sunt cativa oameni care m-au intrebat de-a lungul timpului: “tu chiar crezi ca (mai) poti schimba un om? crezi ca se poate schimba cineva?”
suntem in continua schimbare, in bine, in rau, cu sau fara voia noastra, cu sau fara ajutorul/aportul cuiva sau altcuiva.
ar fi trist sa nu fie asa. nu ar mai avea nimic sens…cel putin asa cred…
“Mai puternic decit un casalot, mai fragil decit o eprubeta/ Sînt un visator incurabil.”
🙂
anamnesys, nu e o justificare, este doar un pretext
Ioana, nu suntem la ultima versiune, însă apropo de acest lucru (că suntem judecaţi pentru versiunea afişată) mi-am adus aminte de o frază interesantă: suntem angajaţi pentru ceea ce ştim şi suntem nevoiţi să plecăm pentru ceea ce suntem.
Pinocchio, faine versurile, mă regăsesc:)
Nu sunt deloc surprinsa sa-ti citesc articolul asta. Nici de pendularea intre depresie si reusita. Pur si simplu unii oameni sunt facuti dintr-un amestec ciudat de putere si slabiciune care se domina una pe cealalta. Poate de-aici provin cele mai multe nelamuriri in legatura cu noi insine, dar tot de aici si-o incredere fantastica in forta de-a ne respecta limitele.
ma gandeam eu asa…da, poate ca altii te vad increzator in tine. poate si tu te simti increzator si puternic de fata cu altii. dar, cand ramai singur, intins in pat, intr-o camera in care nu e nimic in afara de liniste, si esti, pana la urma, TU in fata cu TINE? ce se intampla? te poti privi cumva din exterior si sa fii la fel de increzator? te simti ca un munte de neclintit sau mai degraba ca o creatie incompleta, plina de mister si de imprevizibil, care te poate trada uneori in mod incontrolabil si ireparabil? nu simti ca parca in tine ar trai o forta care uneori nu tine de tine si care te poate uimi cand te astepti mai putin? nu ai impresia ca uneori, altcineva din tine a vorbit spunand lucruri pe care nu credeai ca le poti rosti? increderea in tine inseamna sa crezi ca o poti duce la capat cu bine orice s-ar ivi imprevizibil in calea ta azi sau maine sau oricand…dar poti sa crezi asta 100% fara sa lasi loc sa te indoiesti de tine si ignorand capacitatea ta de a iti pune bete in roti singur? nu te simti mic intr-o lume mare uneori, cand stai tu cu tine? nu te simti la indemana propriului tau demon interior? nu te simti nesigur? de tine? de viata? de toate variabilele care te umplu si te inconjoara? 😀
daca nu te simti asa…atunci, chiar inseamna ca esti increzator in tine. atunci e testul: tu cu tine. 🙂
adica, pe scurt :)) nu sunt ultima mea versiune = recunosc ca nu am incredere deplina in mine. 😀 si pana la urma, e cel mai curaj si mai omeneste sa recunosti asta…daca ai avea incredere deplina in tine, ar insemna oarecum sa nu mai fii capabil sa iti vezi defectele si sa nu fii pregatit si pentru un eventual esec. Prudenta si cumpatarea, merg si ele mana in mana cu increderea in sine. Parerea mea 😛
*curajos, scuze