Din perspectiva creierului uman, recompensa se află în acţiunea însăşi, iar nu în răsplată. Creierul uman nu vrea să fie leneş, iar acest lucru este deja o banalitate din perspectiva înţelepciunii populare. Leneşii nu sunt prezentaţi în poveşti ca fiind trişti doar pentru că cultura dominantă proslăveşte munca în mod propagandistic, ci pentru că munca are de-a face cu bunăstarea interioară a individului.

Mai mult, unele experimente au arătat că, dacă au de ales, până şi şobolanii preferă să muncească pentru mâncare, decât să o primească pe gratis.

Poate nu este o regulă general valabilă, însă cred că despresiile ating mai degrabă pe oamenii neocupaţi. Plecând de aici, înţelegem mai uşor de ce optimismul este asociat în mod automat cu acţiunea, cu mişcarea.
Nu există entuziasm static.

Am fost zilele acestea atât de răcit încât nu mai ştiam dacă se spune răcit cobză sau răcit bocnă sau sunt bune ambele variante? Însă chiar şi astfel, am reuşit să mă ridic din pat (chiar ameţind) şi m-am observat neliniştit la perspectiva inactivităţii.

Trebuie să fac mereu ceva, trebuie să simt mereu că fac ceva, că umplu undeva lumea cu utilitatea prezenţei mele. De ce?