Multe celebrități s-au prins deja de poantă: își pot transmite mesajele – cu ajutorul Social Media – fără intermedierea ziarelor și a posturilor de televiziune. Politicieni, artiști și actori, toți sunt foarte activi să își poarte bătăliile pe Facebook, twitter sau pe blogurile proprii.

Mulți s-au plâns în nenumărate cazuri de știri false, informații luate din context sau pur și simplu lipsa dreptului la replică și, prin urmare, era firesc să se folosească de mediul online pentru a-și spune versiunea lor de poveste.

Am două exemple mai jos în care doi artiști folosesc Social Media – de ce să sune prin redacții sau să intre în direct la vreo emisiune de scandal? – pentru a-și transmite punctul de vedere și pentru a corecta o percepție greșită.

1. Amanda Palmer este o artistă – soția lui Neil Gaiman, pentru cei pasionați de anecdote – căreia ziarul Daily Mail i-a trântit un articol de toată frumusețea în urma unui concert.
Artista s-a considerat nedreptățită și a reacționat într-un… mare stil:

2. Al doilea exemplu vine de la noi și nu implică media clasică. Cornel Ilie postează o Scrisoare ca-ntre colegi unde oferă contraexemplul Deliei, iar artista a reacționat prompt și la subiect:

Pentru mai multe detalii despre acest al doilea exemplu, vezi articolul documentat al lui Vlad Dulea.

În afară de Social Media at its best, ce ar mai fi de pus? 

E oarecum simplu: când cineva comite o infracțiune este închis pe o anumită perioadă de timp. E o izolare față de ceilalți membrii ai comunității, izolare care îl pune în imposibilitatea de a mai face fapte rele.

În viitor, separarea infractorilor nu va fi doar una fizică, ci se va restrânge și asupra mediului virtual. Cum profilele noastre, în timp, vor căpăta și o dimensiune juridică (nu știu dacă profilul de Facebook sau al unei alte rețele sociale a viitorului), nu e greu de bănuit că întreruperea legăturii cu ceilalți se va face și în mediul virtual. Continue reading →

Încep direct: un grup răsfirat de țigănci trecea bulevardul. Eram pe banda a doua, încetinesc totuși și claxonez, spunându-mi în gând:
“Iar trec ăștia strada cum îi apucă…”
Grupul se sperie și se sparge în două: unele au alergat în dreapta, altele s-au oprit în mijlocul șoselei.
În acea fracțiune de secundă în care claxonul se pierde în aer observ marcajele șterse ale trecerii de pietoni.

Opresc de tot, îmi cer scuze din mâini, zâmbesc, dar totul e inutil:  grupul deja se mobilizase exemplar în cel mai coerent concert de imprecații, înjurături și blesteme. Lângă mine, pe cealaltă bandă, a oprit un alt șofer pe care îl văd cum răde de situație… sau de mine.

Prejudecata a constat în generalizarea pripită pe care am făcut-o. Dacă am observat, în anumite situații, cum unii tigani trec strada pe unde vor, nu înseamnă că toți fac la fel.
De data aceasta (și probabil de multe ori), traversau regulamentar.

Mea culpa.

Una dintre iluziile pe care le-am avut în adolescență era ideea că, pe parcursul vieții, cândva, nu va mai trebui să muncesc. Se va întâmpla ceva, voi ajunge într-un punct unde pot să pun stop și să-mi spun:
“Gata, de azi înainte nu va mai trebuie să muncesc nicio clipă din viața mea.”

Este doar o iluzie. Nu s-a întâmplat și nu cred că se va întâmpla o asemenea minune. De vreme ce întotdeauna va fi ceva de făcut și de construit, nu voi putea spune niciodată stop. Să mă arunc într-un hamac și să citesc pentru tot restul vieții.

În plus, există ceva profund în mine însumi care nu-și dorește ca munca să se termine, care visează să rămână mereu în proiect. O carieră, o familie, o casă, o firmă. Ceva,

Perioada dintre proiecte – în care nu fac nimic – este cea mai grea. Scap de ea apucându-mă de ceva, aruncându-mă într-un proiect și… muncind.