Imaginează-ți un cadru idilic în curtea moscheii Süleymaniye. Idilic e redundant, e pleonasm. E dimineață, sunt puțin turiști. Ne-am așezat la umbra unui copac. Am întins pătura pe iarbă. Picnic.
“De ce nu facem asta și-n parc, la noi?”
Bună întrebare.

Legume, brânzeturi, felii de carne și salam, o salată țațiki. Făcusem cumpărăturile din jurul hotelului, am urcat pe străduțele cu case vechi și într-un sfert de oră am ajuns la Süleymaniye. Nu e ciudat? Ți se pare că se uită lumea la noi?
E doar în mintea mea. Zilele trecute – Süleymaniye a ajuns ca un loc de pelerinaj pentru noi – am văzut mulți luând picnicul în curtea moscheii. Ne place aici. E o liniște, e o frumusețe tăcută chiar și-n momentele când totul colcăie de turiști.
“De ce nu facem asta și-n parc, la noi?”
Revăd IOR-ul. Sunt mult locuri unde poți așeza o pătură pe un picnic. Dar totul îmi pare ciudat. În parcurile bucureștene mai văd, uneori, muncitori mâncând pe iarbă.
Încerc să-mi imaginez. Noi doi la un picnic în IOR. Nu mă simt confortabil. Aș fi atent în jur. Dacă se uită cineva la noi? Dacă se uiță mirați? Uite-i pe ăia… Dacă se vor revolta oamenii?
“Auziți, mâncați la voi acasă, nu în parc!”
Sunt bun la scenarită. Văd câini maidanezi, văd cerșetori insistenți, copii pofticioși.
Grupul de oameni se lărgește. Cineva propune să fim legați.
“Să-i țină cineva strâns până vine Poliția”
“Oameni buni, ați înnebunit, am ieșit la un picnic, ce am făcut rău?”
Exagerez, dar de ce?
Am putea să luăm picnicul în parc, la noi, dar nu m-aș simți în largul meu. Nu știu, aș fi prea încordat, m-aș uita prea mult în jur și nu pentru a admira leneș peisajul. Aș fi atent la oameni și m-aș gândi cum se vede tot tabloul. Exagerez din nou. De ce să-mi pese cum se vede? Mi-e teamă de ridicol? De ce ar fi ridicol totul?
E clar, nu m-aș simți în largul meu. Aș fi cumva încordat, în gardă. Pregătit pentru ceva imprevizibil, pentru orice.

Am luat picnicul în Jardin du Luxembourg. Era plin de oameni în jur. Ne-am simțit bine, nu-i așa? “Mai ții minte? Era un grup de studenți lângă noi…”
Am stat la picnic în Maramureș, pe Rarău, în Bucegi, la Păltiniș, pe plaja de la Corbu (se mai cheamă picnic dacă pătura e pe nisip?)
“Mai ții minte pe Rarău? Masa aia mare de lemn de la marginea drumului?”

Mă simt mai liber când sunt plecat. Prin Istanbul am umblat într-o pereche de șlapi cu care mi-ar fi rușine să cobor până la chioșul de jos. Șlapi albaștri, ieftini, luați din Bazar. Acasă, i-aș purta doar prin… casă. De ce?

De ce mă simt liber în deplasare? Sunt mai curios, mai spontan, mai relaxat cu privire la aparențe, mai nepăsător să par vulnerabil. Da, vulnerabil. Pe o pătură, luând picnicul în parcul nostru, m-aș simți vulnerabil, expus. Nu știu de ce.
Poate totul spune mai mult despre mine, despre prejudecățile și închipuirile mele decât despre posibilitatea de a avea un picnic, relaxați, în parc nostru. Ar trebui să încercăm. Aici, în curtea moscheii, picnicul s-a transformat deja în amintire.