M-aș îmbăta de bucurie în fiecare zi

E o nelinişte legată de gândul că trebuie să mă întorc în ţară. O indispoziţie, o irascibilitate. Stau la terasă în Santiago. Cu o zi înainte, am terminat – probabil – experiența vieții, dar apuc de picior un gând, ceva se întunecă în mine și încerc în van să glumesc:
“I don’t wanna go back there”
Replica mea îl prinde nepregătit pe Chris. E mereu mobilizat cu o ironie, dar de data asta îl simt că încearcă să fie a nice guy.
“Come on! It can’t be that bad”

Am senzația că nimic nu mă poate pregăti, nimic nu mă poate imuniza pentru această experiență a întoarcerii. E la fel cu taică-miu. Pot să fiu în cele mai bune toane, pot să fiu în cea mai serenă stare, să fi stat 7 ani în Tibet alături de cei mai mari maeştri buddhişti, dacă revin acasă şi-l văd beat, o iau razna. E o reacţie viscerală, este un fel de vomă sufletească pe care nu mi-o pot stăpâni.
Dacă sunt totuşi destule şanse ca tata să fie treaz şi cel mai fermecător tip, ştiu că nu există niciuna să nu simt urâţenia întoarcerii. Am trăit-o de atâtea ori, iar de această dată am presimţirea că mă va lovi în faţă.

Pentru ca totul să fie complet, pentru ca iritarea mea să se simtă şi mai legitimă, am fost anunţaţi, cu 10 minute înainte să înceapă îmbarcarea, că avionul are o întârziere de 2 ore. În acest colţ al aeroportului din Madrid, un oftat ţâşneşte deasupra grupului de români care se întorc să-şi petreacă concediul în ţară.
Mă uit la ei și mă apucă mila. Printre cele mai emoționante momente pe care le-am trăit în Spania se numără conversațiile cu spanioli și italieni care mi-au povestit despre români. Cum îi respectă, cât sunt de corecți și de muncitori. Nu exagerez și nu erau politicoși.

La 4 dimineața, în Santiago, am nimerit, cu Rasmus, Chris într-o…discotecă. O magherniță strâmtă în care lumea dansa pe muzică pe care o auzeai cândva în Club A. La început, n-am vrut să intru, aveam un covor popular înfășurat în jurul taliei (n-am apucat să o întreb pe Jasmina de unde îl avea), dar presiunea grupului și-a spus cuvântul.
Eu şi Chris ne legănam în mijlocul ringului, Rasmus a intrat în vorbă cu câţiva localnici, iar când un tip a auzit că sunt român a venit în mijlocul ringului să-mi strângă mâna. Un luptător de kickboxing a cărui colegi erau majoritatea români.
“Eu îi respect pe români, știu cât este de greu să vii în altă țară să muncești și să-ți faci o viață”
Mi-a luat o bere, ne-am luat de gât și, vorba vine, n-am mai putut să scap de el.
“Spaniolii se plâng că vin și ne fură locurile de muncă, dar știu că n-au venit aici că le era prea bine în țara lor”
E un galego de 20 de ani – după frizură și îmbrăcăminte, l-ai confunda cu un cocalar – care a ținut să-mi explice că nu împărtășește preconcepțiile despre români pe care le vede în jurul lui.
“Îi respect!”
Cum se zice “Bă, ejti nebun?” în spaniolă?
Ne-am despărţit îmbrăţişându-ne ca fraţii.

N-am dormit decât trei ore în ultimele două zile, iar două ore în plus mi se par o eternitate. Îmi vine să urlu. Mă uimeşte calmul celorlalți. În afară de “iar îşi bat joc de noi”, lumea s-a adaptat imediat. Începem să ne împrăştiem prin aeroport.
Când am venit, cu aceeaşi companie de doi lei, am plecat de pe Otopeni cu o întârziere de o oră şi jumătate care m-a costat 30 de euro. În Madrid, a trebuit să iau taxiul pentru a nu pierde conexiunea cu maşina pe care o rezervasem pe blablacar.es.

Revenirea în România este o experienţă a urâtului. Nu e urâţenia aeroportului Otopeni, a oamenilor, a poliţiştilor, a taximetriştilor, e o urâţenie ca un miros greu cu care – ai impresia – că ceilalţi s-au obişnuit şi nu-l mai simt.
Nici Bucureştiul nu este urât în sine, are desigur farmecul lui, dar urâţenia din jur e primul lucru care te izbeşte. Este o neîngrijire, o încruntare, este începutul unei umbre care îşi lasă peste tot semnele. E un urât de care trebuie din nou să te aperi. Trebuie din nou să consumi energie să ridici nişte ziduri interioare care în acelaşi timp te transformă şi pe tine însuţi o parte a urâtului.

Răceala pe care o simt românii în Occident este legată și de faptul că nimănui nu-i pasă de tine. Paradoxul este că oamenilor nu le pasă de tine în mod direct, dar le pasă de ce ai tu în jur şi, prin urmare, spaţiul public este deja grădinărit. În România, ai uneori impresia că oamenii sunt calzi şi le pasă de tine, dar paraxodul strigător la cer este că nu le pasă de ce este în jurul tău. Totul este negrădinărit. Există frumuseţe în natură, dar nu există frumuseţe într-o grădină în paragină.

Acest urât pitoresc poate însemna multe lucruri pentru diferiţi oameni. Pentru un scriitor, poate fi un semn bun (O Românie civilizată ar fi plictisitoare şi, prin urmare, nu ar oferi poveştile suculente pe care le oferă acum, citez. Cineva, un scriitor, chiar a spus acest lucru!). Pentru un antreprenor, e semnalul unor mari oportunităţi. Sunt atâtea lucruri care merg prost încât trebuie doar să te străduieşti ca lucrul pe care-l faci să meargă bine. Nu să fie genial, original sau inovator. Să fie bine aşezat și decent. Să meargă.
Pentru mine, această urâţenie este ca o rană deschisă pe care – din masochism – refuz să mi-o cicatrizez. Este ca o mamă iubitoare care găteşte bine, dar care apoi te pune să mănânci în cea mai murdară bucătărie. Nu poți să te plângi prea mult, e semn de neobrăzare, doar ai crescut acolo și ți-a fost bine.
Acum ai fost puțin pe la oraș, ai venit înapoi și, gata, nu-ți mai miroase bine?

Termin of-ul meu poetic, inutil şi penibil, sau cum doriţi să-i spuneţi, cu povestea unui hangiu din Polonia, la graniţa cu Rusia. Acesta observa că nobilii ruşi, care opreau la hanul lui, se îmbătau din motive diferite când se duceau în Europa și când reveneau în Rusia:
“Când pleacă din Rusia toți se îmbată de bucurie. Când ştiu că revin în Rusia se îmbată de tristeţe.”

Picnicul din capul meu

Imaginează-ți un cadru idilic în curtea moscheii Süleymaniye. Idilic e redundant, e pleonasm. E dimineață, sunt puțin turiști. Ne-am așezat la umbra unui copac. Am întins pătura pe iarbă. Picnic.
“De ce nu facem asta și-n parc, la noi?”
Bună întrebare.

sul

Legume, brânzeturi, felii de carne și salam, o salată țațiki. Făcusem cumpărăturile din jurul hotelului, am urcat pe străduțele cu case vechi și într-un sfert de oră am ajuns la Süleymaniye. Nu e ciudat? Ți se pare că se uită lumea la noi?
E doar în mintea mea. Zilele trecute – Süleymaniye a ajuns ca un loc de pelerinaj pentru noi – am văzut mulți luând picnicul în curtea moscheii. Ne place aici. E o liniște, e o frumusețe tăcută chiar și-n momentele când totul colcăie de turiști.
“De ce nu facem asta și-n parc, la noi?”
Revăd IOR-ul. Sunt mult locuri unde poți așeza o pătură pe un picnic. Dar totul îmi pare ciudat. În parcurile bucureștene mai văd, uneori, muncitori mâncând pe iarbă.
Încerc să-mi imaginez. Noi doi la un picnic în IOR. Nu mă simt confortabil. Aș fi atent în jur. Dacă se uită cineva la noi? Dacă se uiță mirați? Uite-i pe ăia… Dacă se vor revolta oamenii?
“Auziți, mâncați la voi acasă, nu în parc!”
Sunt bun la scenarită. Văd câini maidanezi, văd cerșetori insistenți, copii pofticioși.
Grupul de oameni se lărgește. Cineva propune să fim legați.
“Să-i țină cineva strâns până vine Poliția”
“Oameni buni, ați înnebunit, am ieșit la un picnic, ce am făcut rău?”
Exagerez, dar de ce?
Am putea să luăm picnicul în parc, la noi, dar nu m-aș simți în largul meu. Nu știu, aș fi prea încordat, m-aș uita prea mult în jur și nu pentru a admira leneș peisajul. Aș fi atent la oameni și m-aș gândi cum se vede tot tabloul. Exagerez din nou. De ce să-mi pese cum se vede? Mi-e teamă de ridicol? De ce ar fi ridicol totul?
E clar, nu m-aș simți în largul meu. Aș fi cumva încordat, în gardă. Pregătit pentru ceva imprevizibil, pentru orice.

Am luat picnicul în Jardin du Luxembourg. Era plin de oameni în jur. Ne-am simțit bine, nu-i așa? “Mai ții minte? Era un grup de studenți lângă noi…”
Am stat la picnic în Maramureș, pe Rarău, în Bucegi, la Păltiniș, pe plaja de la Corbu (se mai cheamă picnic dacă pătura e pe nisip?)
“Mai ții minte pe Rarău? Masa aia mare de lemn de la marginea drumului?”

Mă simt mai liber când sunt plecat. Prin Istanbul am umblat într-o pereche de șlapi cu care mi-ar fi rușine să cobor până la chioșul de jos. Șlapi albaștri, ieftini, luați din Bazar. Acasă, i-aș purta doar prin… casă. De ce?

De ce mă simt liber în deplasare? Sunt mai curios, mai spontan, mai relaxat cu privire la aparențe, mai nepăsător să par vulnerabil. Da, vulnerabil. Pe o pătură, luând picnicul în parcul nostru, m-aș simți vulnerabil, expus. Nu știu de ce.
Poate totul spune mai mult despre mine, despre prejudecățile și închipuirile mele decât despre posibilitatea de a avea un picnic, relaxați, în parc nostru. Ar trebui să încercăm. Aici, în curtea moscheii, picnicul s-a transformat deja în amintire.

Povestea filmelor de groază

E lungă şi destul de personală povestea absenţei mele de pe blog – opt luni! – şi nu o voi aborda acum. Îmi era dor să revin, să scriu aici şi, ca prim pas, am ales un subiect aparent  – doar aparent – neutru.

Miza filmelor de groază nu este cutare spirit sau demon, cutare casă bântuită, monştrii sau extratereştrii. Povestea este natura umană. Banala si simpatică sintagmă “e despre oameni” se aplică şi în acest caz.

dark_city

Premisa e simplă. Ce se întâmplă când omul întâlneşte un Celălalt cu totul altfel, din afara universului uman?
Mai întâi există groaza. Orice e diferit stârneşte curiozitatea și frica. Orice e diferit şi puternic stârneşte groaza pentru că riscă să destabilizeze lumea noastră.
Apoi totul se pune în mișcare. Fuga, instinctul de conservare, lupta pentru supravieţuire şi toată dinamica socială a grupului (trădare, solidaritate, alianţe, diferenţele care sunt lăsate deoparte pentru a lupta cu marele pericol), toate acestea sunt activate atunci când oamenii întâlnesc o provocare dincolo de granițele propriei lumi.

În orice situație de criză, apare un erou. Cineva se instituie drept centru de autoritate (contestat şi apoi acceptat) care propune un plan, care dă dovadă de curaj, care e gata să se sacrifice pentru ceilalţi.
Lecţia este veche de când lumea: eroul se luptă cu monstrul, dar are nevoie de aliaţi (chiar din regnul animal și vegetal, cum se întâmplă în basme). Eroul e cel care îndrăzneşte şi duce lupta finală, dar este ajutat de comunitate, în numele căreia este în stare să se sacrifice.

Provocarea ultimă testează până la capăt grupul (comunitatea) şi eroul. Eroul este forţat să recurgă la tot ce are mai profund şi puternic natura sa umană. Este nevoit să se confunte cu temeri curente, să-şi activeze probleme nerezolvate are trecutului, să-şi depăşească neîncrederea în sine însuşi şi în ceilalţi, să riște, să facă un leap of faith.

La final, în majoritatea acestor poveşti, forţa eroului este dată de dragoste. Cât de mult iubeşte pe cineva, cât de mult îşi iubeşte comunitatea (vezi patriotismul din filmele cu invazii extratereştre), cât de mult şi-a iubit părinţii sau copilul care a murit. Sau cât de mult se iubeşte pe sine, în cazul când trebuie să-şi depăşească un complex de vinovăţie. Sau, în cazul filmelor cu posedaţi unde elementul religios este central, cât de mult Dumnezeu iubeşte oamenii.
“Care este sursa puterii noastre?” pare să fie întrebarea din spatele tuturor acestor povești.

Finalul filmelor de groază, în cele mai multe cazuri, implică rezolvarea crizei. Demonul este exorcizat din lumea umană, fantoma este liniştită, împăcată şi ne lasă în pace, extratereștrii sunt alungați, monstrul (bestia, fiara) este omorât. A fost nevoie de un sacrificiu (au murit mulți între timp), dar oamenii sunt salvați. Pentru moment.

Erou, exact cat în basme, este doar cel care rezolvă o problemă a comunității. Nu este cel care reușește să se salveze pe sine. Este acela care salvează oamenii de monstru.
Nu contează care îi sunt motivațiile (posibil să fie un simplu aventurier, un mercenar sau un vânător de recompense), nu contează ce păcate își răscumpără, ce angoase își depășește. Dacă a scăpat comunitatea de riscul destabilizării și al distrugerii, este un erou.

Orice întâlnire cu cineva sau ceva diferit de noi înşine trimite la (re)definirea propria noastrei naturi, iar această idee se verifică chiar și în banalitatea întâlnirii cu un străin care ne face conştienți de ce anume ne este propriu şi ce este specific comunităţii din care facem parte.

Filmele folosesc aceeaşi structură a miturilor şi a poveştilor și este imposibil să nu observi un pattern, recurenţa anumitor motive, a anumitor structuri şi simboluri. La suprafaţă, lucrurile pot părea comerciale şi superficiale, dar toate acestea producţii ale uzinei de vise, cum a fost numită cinematografia, se hrănesc din temeri şi aspiraţii universal umane.

O săptămână #priNeamt

Între 5 și 11 septembrie, 60 de bloggeri (40 din România, 12 din Marea Britanie și 8 din Republica Moldova) vor participa la cel mai mare eveniment dedicat promovării unui județ din România: #priNeamt.

afis-jpg

Evenimentul – organizat de Eventur – este o desfășurare de forțe care cuprinde:
un infotrip în județ, inclusiv o urcare pe Ceahlău (harta traseelor)
o conferință de o zi destinată business-urilor din nișa de turism (5 septembrie, Central Plaza Hotel din Piatra Neamț)

Pentru că astrele s-au aliniat, în aceeași perioadă (5-7 septembrie), are loc și Festivalul Filmul de Piatră (frumos promo).

Între 5-11 septembrie 2014 are loc ediția a III-ea #priNeamt, cel mai important eveniment dedicat promovării în mediul online a unui județ din România.
Organizator: Eventur Bucharest. Powered by Petrom Romania.
Parteneri principali: Autoritatea Națională pentru Turism, Consiliul Județean Neamț, Primăria Piatra Neamț, Hotel Bistrița din Durău, Blue Air și Autoboca Rent-a-car.

Nu putem supraviețui fără victorii

Oamenii au alergie la înfrângeri, nu pot să accepte un eșec. De vreme ce suntem programați să găsim un sens în orice eveniment, sentimentul de victorie are legătură cu sensul pe care îl acordăm în diferite situații, iar nu cu evenimentele în sine.

Mă gândesc la transformarea morții în nuntă din Miorița: o inversare de sens de la o înfrângere la o victorie.
Mă gândesc la toată ambiția în urma unui eșec: “Da, am pierdut acum, dar vom reveni și vom câștiga într-un final”

După orice înfrângere există un “dar” care duce lucrurile mai departe, care schimbă perspectiva, lărgește orizontul, relativizează înfrângerea și nu o lasă să spună ultimul cuvânt.
Nu există înfrângere care să nu fie transformată – printr-o schimbare de sens – în altceva: Într-o lecție, într-o etapă, într-un mic hop, într-un ritual de inițiere.

Din această perspectivă, lecția spiritulului uman se rezumă simplu: încearcă, încearcă până la victorie.

E bine de știut în Istanbul

Nu cumpăra nimic din zona Sultanahmet. Nici măcar o înghetață. Totul e scump.

Nu sta la terasele unde chelnerii au uniformă. Sunt scumpe.

Dacă vrei un hotel ieftin și în centru, alege Tuna Hotel. Wi-Fi, terasă și Hassan, poreclit “no problem, my friend”. Ești aproape de Galata, iar în zonă sunt o mulțime de autoserviri și bufete unde poți mânca ieftin.

Descarcă o hartă a metroului pe telefon. O hartă actualizată din 2014.

Nu refuza ceaiul. E tare, bun şi ieftin, iar uneori e din partea casei.

Fenerul merită vizitat. Este o zonă pitorească, cu biserici ortodoxe, străzi pietruite şi înguste, cu o moscheie frumoasă – Yavuz Selim, una dintre cele mai vechi din Istanbul.

Nu lua șaorma din locurile unde au și carne de miel. Folosesc același cuțit și aromele sar dintr-o parte în alta.

Neapărat de încercat produsele de patiserie: cu brânză, carne sau unt.

Pe strada Kıble Çeşme găseşti un mic bazar cu preţuri mai bune decât în Marele Bazar.

Un Istanbul Kart face viaţa mai uşoară. Poate fi folosit la orice mijloc public de transport: tramvai (metrou), autobuz, feribot.

Istiklal Street – celebra stradă cu tramvaiul roşu care duce către Piaţa Taksim – e aglomerată şi scumpă. De fapt, toată zona colcăie de turişti şi rareori găseşti o băutură sub 10 Lire.

Iei feribotul de la Eminönü (lângă Podul Galata) până în partea asiatică (Üsküdar), iar de aici autobuzul 15C până pe dealul Çamlıca pentru o panoramă asupra orașului.

Unul dintre cele mai frumoase locuri le-am găsit la Cetatea Rumeli. E plină de istorie, e bine întreținută și are o priveliște impresionantă asupra Bosforului.

galerie foto

Este ca o gaură neagră

Poate a început cu gândurile ciudate din copilărie (că părinții vor muri înaintea mea, că nimic nu are sens pe lumea asta, că adulții participă la o conspirație a iluziilor).

Poate a avut o legătură cu insomniile din adolescență, cu nopțile în care nu puteam adormi decât citind (o mătușă a citit o întreagă bibliotecă în luptele cu insomnia), cu nopțile pierdute și cu toate dezechilibrele rezultate de aici.

Poate a avut legătură cu crizele de vârstă (descoperirea propriei sexualități, decepțiile sentimentale, prima dată când am fost înșelat, prima dată când am înșelat).

Poate a avut legătură cu criza pe care am simțit-o după 30 de ani, sentimentul trecerii timpului în gol, primele fire de păr alb (le număr pe degete, dar sunt acolo), nerealizarea propriilor vise, senzația că n-am pus cărămidă peste cărămidă în viața mea. Cărămizile sunt acolo, doar că încă așez fundația sau încă desenez terenuri de tenis ca în adolescență.

După ce am citit cartea lui Andrew Solomon, mi-am spus:
“Am fost deprimat toată viața și n-am știut” Continue reading

E dimineaţă în Istanbul

Vezi tineri corporatiști pe stradă, în tramvaie, pe scaunele din faţa bufeturilor sau a patiseriilor.
În Üsküdar, în partea asiatică, lângă stația de autobuze, vezi navetiști la o cafea, la un ceai, la un covrig, la un sandwich.
Se deschid magazinele în Bazar, se trag obloane, se întind mese și covoare, se scot produsele, se șterg produsele, se udă trotuarele.
Vezi bărbați cum mănâncă supă în localuri ieftine. Vezi domnișoare corporatiste cu ochelari de soare, cu căștile în urechi şi aplecate asupra telefoanelor unde văd Facebook, Instagram sau Youtube.

Continue reading

Locke (2013)

Un experiment cu buget redus. A fost filmat în 9 zile. Un film cu un singur actor, restul personajelor sunt doar voci. Tom Hardy, un pachet de mușchi care a făcut teatru, joacă unul din cele mai bune roluri acest film despre o viață care se destramă sub ochii spectatorului.

locke2

Mi-a rămas în mine replica unei soții înșelate:
The difference between once and never is the whole world.