M-aș îmbăta de bucurie în fiecare zi

0 Flares 0 Flares ×

E o nelinişte legată de gândul că trebuie să mă întorc în ţară. O indispoziţie, o irascibilitate. Stau la terasă în Santiago. Cu o zi înainte, am terminat – probabil – experiența vieții, dar apuc de picior un gând, ceva se întunecă în mine și încerc în van să glumesc:
“I don’t wanna go back there”
Replica mea îl prinde nepregătit pe Chris. E mereu mobilizat cu o ironie, dar de data asta îl simt că încearcă să fie a nice guy.
“Come on! It can’t be that bad”

Am senzația că nimic nu mă poate pregăti, nimic nu mă poate imuniza pentru această experiență a întoarcerii. E la fel cu taică-miu. Pot să fiu în cele mai bune toane, pot să fiu în cea mai serenă stare, să fi stat 7 ani în Tibet alături de cei mai mari maeştri buddhişti, dacă revin acasă şi-l văd beat, o iau razna. E o reacţie viscerală, este un fel de vomă sufletească pe care nu mi-o pot stăpâni.
Dacă sunt totuşi destule şanse ca tata să fie treaz şi cel mai fermecător tip, ştiu că nu există niciuna să nu simt urâţenia întoarcerii. Am trăit-o de atâtea ori, iar de această dată am presimţirea că mă va lovi în faţă.

Pentru ca totul să fie complet, pentru ca iritarea mea să se simtă şi mai legitimă, am fost anunţaţi, cu 10 minute înainte să înceapă îmbarcarea, că avionul are o întârziere de 2 ore. În acest colţ al aeroportului din Madrid, un oftat ţâşneşte deasupra grupului de români care se întorc să-şi petreacă concediul în ţară.
Mă uit la ei și mă apucă mila. Printre cele mai emoționante momente pe care le-am trăit în Spania se numără conversațiile cu spanioli și italieni care mi-au povestit despre români. Cum îi respectă, cât sunt de corecți și de muncitori. Nu exagerez și nu erau politicoși.

La 4 dimineața, în Santiago, am nimerit, cu Rasmus, Chris într-o…discotecă. O magherniță strâmtă în care lumea dansa pe muzică pe care o auzeai cândva în Club A. La început, n-am vrut să intru, aveam un covor popular înfășurat în jurul taliei (n-am apucat să o întreb pe Jasmina de unde îl avea), dar presiunea grupului și-a spus cuvântul.
Eu şi Chris ne legănam în mijlocul ringului, Rasmus a intrat în vorbă cu câţiva localnici, iar când un tip a auzit că sunt român a venit în mijlocul ringului să-mi strângă mâna. Un luptător de kickboxing a cărui colegi erau majoritatea români.
“Eu îi respect pe români, știu cât este de greu să vii în altă țară să muncești și să-ți faci o viață”
Mi-a luat o bere, ne-am luat de gât și, vorba vine, n-am mai putut să scap de el.
“Spaniolii se plâng că vin și ne fură locurile de muncă, dar știu că n-au venit aici că le era prea bine în țara lor”
E un galego de 20 de ani – după frizură și îmbrăcăminte, l-ai confunda cu un cocalar – care a ținut să-mi explice că nu împărtășește preconcepțiile despre români pe care le vede în jurul lui.
“Îi respect!”
Cum se zice “Bă, ejti nebun?” în spaniolă?
Ne-am despărţit îmbrăţişându-ne ca fraţii.

N-am dormit decât trei ore în ultimele două zile, iar două ore în plus mi se par o eternitate. Îmi vine să urlu. Mă uimeşte calmul celorlalți. În afară de “iar îşi bat joc de noi”, lumea s-a adaptat imediat. Începem să ne împrăştiem prin aeroport.
Când am venit, cu aceeaşi companie de doi lei, am plecat de pe Otopeni cu o întârziere de o oră şi jumătate care m-a costat 30 de euro. În Madrid, a trebuit să iau taxiul pentru a nu pierde conexiunea cu maşina pe care o rezervasem pe blablacar.es.

Revenirea în România este o experienţă a urâtului. Nu e urâţenia aeroportului Otopeni, a oamenilor, a poliţiştilor, a taximetriştilor, e o urâţenie ca un miros greu cu care – ai impresia – că ceilalţi s-au obişnuit şi nu-l mai simt.
Nici Bucureştiul nu este urât în sine, are desigur farmecul lui, dar urâţenia din jur e primul lucru care te izbeşte. Este o neîngrijire, o încruntare, este începutul unei umbre care îşi lasă peste tot semnele. E un urât de care trebuie din nou să te aperi. Trebuie din nou să consumi energie să ridici nişte ziduri interioare care în acelaşi timp te transformă şi pe tine însuţi o parte a urâtului.

Răceala pe care o simt românii în Occident este legată și de faptul că nimănui nu-i pasă de tine. Paradoxul este că oamenilor nu le pasă de tine în mod direct, dar le pasă de ce ai tu în jur şi, prin urmare, spaţiul public este deja grădinărit. În România, ai uneori impresia că oamenii sunt calzi şi le pasă de tine, dar paraxodul strigător la cer este că nu le pasă de ce este în jurul tău. Totul este negrădinărit. Există frumuseţe în natură, dar nu există frumuseţe într-o grădină în paragină.

Acest urât pitoresc poate însemna multe lucruri pentru diferiţi oameni. Pentru un scriitor, poate fi un semn bun (O Românie civilizată ar fi plictisitoare şi, prin urmare, nu ar oferi poveştile suculente pe care le oferă acum, citez. Cineva, un scriitor, chiar a spus acest lucru!). Pentru un antreprenor, e semnalul unor mari oportunităţi. Sunt atâtea lucruri care merg prost încât trebuie doar să te străduieşti ca lucrul pe care-l faci să meargă bine. Nu să fie genial, original sau inovator. Să fie bine aşezat și decent. Să meargă.
Pentru mine, această urâţenie este ca o rană deschisă pe care – din masochism – refuz să mi-o cicatrizez. Este ca o mamă iubitoare care găteşte bine, dar care apoi te pune să mănânci în cea mai murdară bucătărie. Nu poți să te plângi prea mult, e semn de neobrăzare, doar ai crescut acolo și ți-a fost bine.
Acum ai fost puțin pe la oraș, ai venit înapoi și, gata, nu-ți mai miroase bine?

Termin of-ul meu poetic, inutil şi penibil, sau cum doriţi să-i spuneţi, cu povestea unui hangiu din Polonia, la graniţa cu Rusia. Acesta observa că nobilii ruşi, care opreau la hanul lui, se îmbătau din motive diferite când se duceau în Europa și când reveneau în Rusia:
“Când pleacă din Rusia toți se îmbată de bucurie. Când ştiu că revin în Rusia se îmbată de tristeţe.”

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

16 thoughts on “M-aș îmbăta de bucurie în fiecare zi

  1. Liliana Radulescu

    Stiu ca nu te consoleaza, dar multi simtim asa! Parca ai fost in mintea mea si ai scris articolul de acolo. Esti tanar, inteligent si am vazut ca si curajos, asa ca nu stiu de ce te expui sentimentelor astea; pleaca si nu te mai intoarce caci aici nu va fi niciand binele acela dupa care tanjim pt. ca am vazut ca exista! M-as bucura sa reusesti.

    Reply
  2. Kadija

    Daca as fi citit postul acseta acum doua zile nu m-ar fi ajutat pe-atat pe cat m-a ajutat acum, aici, in locul acseta atat de bine stiut de amandoua. Cred ca suntem mai aproape decat am fi crezut vreodata ca vom ajunge. Mna, sa ramana consemnat si pe blog ca te iubesc.

    Reply
  3. Liliana

    Cum sa nu ai asemenea sentimente cand te intorci dintr-o vacanta. Eu una nu-mi mai recunosc casa, ma simt ca intr-un loc strain atunci cand ajung, totul mi se pare mai monoton.. in special cand am fost intr-un loc in care chiar m-am distrat si pe care l-am regretat cand l-am parasit. Dar na.. o sa mai avem parte de vacante. Chiar daca la cat ne permitem in Romania, ne multumim cu una medie pe an.

    Reply
  4. Tudose

    Pacat ca de jumatate de an scrii atat de rar, imi facea placere sa citesc articolele tale. Blogging-ul din ziua de azi a scazut in calitate, acum e vorba de cantitate din pacate. Pe tine te citeam cu placere.

    Reply
  5. Marmar

    greu de spus dacă termenul de comparație este potrivit. E de bon ton sa te întorci de la Paris si sa te plângi de mizerie. Dacă te-ai fi întors din Africa de exemplu, România si romanii ți s-ar fi părut o binecuvântare.

    Reply
  6. Florentina

    Cred ca toata lumea intra intr-o astfel de stare atunci cand se intoarece din vaacanta, pentru mine uneori este mai chinuitor decat orice alt lucru, gandul ca incep munca dupa atatea zile de relaxare.

    Reply
  7. Anca

    Ma bucur ca nu suntem singurii care simtim un gol in stomac atunci cand trebuie sa ne intoarcem in Romania 🙂

    Trist, dar asta ne e tara, astia ne sunt oameni si probabil fiecare dintre noi am contribuit mai mult sau mai putin la asta.

    Reply
  8. Gica Florin

    Tot e bine cand se termina cu rau. Romanii au nevoie de niste lectii de mentalitate si de niste conducatori demni sa tina activa aceasta tara !

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *