Category Archives: inspirație

Picnicul din capul meu

Imaginează-ți un cadru idilic în curtea moscheii Süleymaniye. Idilic e redundant, e pleonasm. E dimineață, sunt puțin turiști. Ne-am așezat la umbra unui copac. Am întins pătura pe iarbă. Picnic.
“De ce nu facem asta și-n parc, la noi?”
Bună întrebare.

sul

Legume, brânzeturi, felii de carne și salam, o salată țațiki. Făcusem cumpărăturile din jurul hotelului, am urcat pe străduțele cu case vechi și într-un sfert de oră am ajuns la Süleymaniye. Nu e ciudat? Ți se pare că se uită lumea la noi?
E doar în mintea mea. Zilele trecute – Süleymaniye a ajuns ca un loc de pelerinaj pentru noi – am văzut mulți luând picnicul în curtea moscheii. Ne place aici. E o liniște, e o frumusețe tăcută chiar și-n momentele când totul colcăie de turiști.
“De ce nu facem asta și-n parc, la noi?”
Revăd IOR-ul. Sunt mult locuri unde poți așeza o pătură pe un picnic. Dar totul îmi pare ciudat. În parcurile bucureștene mai văd, uneori, muncitori mâncând pe iarbă.
Încerc să-mi imaginez. Noi doi la un picnic în IOR. Nu mă simt confortabil. Aș fi atent în jur. Dacă se uită cineva la noi? Dacă se uiță mirați? Uite-i pe ăia… Dacă se vor revolta oamenii?
“Auziți, mâncați la voi acasă, nu în parc!”
Sunt bun la scenarită. Văd câini maidanezi, văd cerșetori insistenți, copii pofticioși.
Grupul de oameni se lărgește. Cineva propune să fim legați.
“Să-i țină cineva strâns până vine Poliția”
“Oameni buni, ați înnebunit, am ieșit la un picnic, ce am făcut rău?”
Exagerez, dar de ce?
Am putea să luăm picnicul în parc, la noi, dar nu m-aș simți în largul meu. Nu știu, aș fi prea încordat, m-aș uita prea mult în jur și nu pentru a admira leneș peisajul. Aș fi atent la oameni și m-aș gândi cum se vede tot tabloul. Exagerez din nou. De ce să-mi pese cum se vede? Mi-e teamă de ridicol? De ce ar fi ridicol totul?
E clar, nu m-aș simți în largul meu. Aș fi cumva încordat, în gardă. Pregătit pentru ceva imprevizibil, pentru orice.

Am luat picnicul în Jardin du Luxembourg. Era plin de oameni în jur. Ne-am simțit bine, nu-i așa? “Mai ții minte? Era un grup de studenți lângă noi…”
Am stat la picnic în Maramureș, pe Rarău, în Bucegi, la Păltiniș, pe plaja de la Corbu (se mai cheamă picnic dacă pătura e pe nisip?)
“Mai ții minte pe Rarău? Masa aia mare de lemn de la marginea drumului?”

Mă simt mai liber când sunt plecat. Prin Istanbul am umblat într-o pereche de șlapi cu care mi-ar fi rușine să cobor până la chioșul de jos. Șlapi albaștri, ieftini, luați din Bazar. Acasă, i-aș purta doar prin… casă. De ce?

De ce mă simt liber în deplasare? Sunt mai curios, mai spontan, mai relaxat cu privire la aparențe, mai nepăsător să par vulnerabil. Da, vulnerabil. Pe o pătură, luând picnicul în parcul nostru, m-aș simți vulnerabil, expus. Nu știu de ce.
Poate totul spune mai mult despre mine, despre prejudecățile și închipuirile mele decât despre posibilitatea de a avea un picnic, relaxați, în parc nostru. Ar trebui să încercăm. Aici, în curtea moscheii, picnicul s-a transformat deja în amintire.

Povestea filmelor de groază

E lungă şi destul de personală povestea absenţei mele de pe blog – opt luni! – şi nu o voi aborda acum. Îmi era dor să revin, să scriu aici şi, ca prim pas, am ales un subiect aparent  – doar aparent – neutru.

Miza filmelor de groază nu este cutare spirit sau demon, cutare casă bântuită, monştrii sau extratereştrii. Povestea este natura umană. Banala si simpatică sintagmă “e despre oameni” se aplică şi în acest caz.

dark_city

Premisa e simplă. Ce se întâmplă când omul întâlneşte un Celălalt cu totul altfel, din afara universului uman?
Mai întâi există groaza. Orice e diferit stârneşte curiozitatea și frica. Orice e diferit şi puternic stârneşte groaza pentru că riscă să destabilizeze lumea noastră.
Apoi totul se pune în mișcare. Fuga, instinctul de conservare, lupta pentru supravieţuire şi toată dinamica socială a grupului (trădare, solidaritate, alianţe, diferenţele care sunt lăsate deoparte pentru a lupta cu marele pericol), toate acestea sunt activate atunci când oamenii întâlnesc o provocare dincolo de granițele propriei lumi.

În orice situație de criză, apare un erou. Cineva se instituie drept centru de autoritate (contestat şi apoi acceptat) care propune un plan, care dă dovadă de curaj, care e gata să se sacrifice pentru ceilalţi.
Lecţia este veche de când lumea: eroul se luptă cu monstrul, dar are nevoie de aliaţi (chiar din regnul animal și vegetal, cum se întâmplă în basme). Eroul e cel care îndrăzneşte şi duce lupta finală, dar este ajutat de comunitate, în numele căreia este în stare să se sacrifice.

Provocarea ultimă testează până la capăt grupul (comunitatea) şi eroul. Eroul este forţat să recurgă la tot ce are mai profund şi puternic natura sa umană. Este nevoit să se confunte cu temeri curente, să-şi activeze probleme nerezolvate are trecutului, să-şi depăşească neîncrederea în sine însuşi şi în ceilalţi, să riște, să facă un leap of faith.

La final, în majoritatea acestor poveşti, forţa eroului este dată de dragoste. Cât de mult iubeşte pe cineva, cât de mult îşi iubeşte comunitatea (vezi patriotismul din filmele cu invazii extratereştre), cât de mult şi-a iubit părinţii sau copilul care a murit. Sau cât de mult se iubeşte pe sine, în cazul când trebuie să-şi depăşească un complex de vinovăţie. Sau, în cazul filmelor cu posedaţi unde elementul religios este central, cât de mult Dumnezeu iubeşte oamenii.
“Care este sursa puterii noastre?” pare să fie întrebarea din spatele tuturor acestor povești.

Finalul filmelor de groază, în cele mai multe cazuri, implică rezolvarea crizei. Demonul este exorcizat din lumea umană, fantoma este liniştită, împăcată şi ne lasă în pace, extratereștrii sunt alungați, monstrul (bestia, fiara) este omorât. A fost nevoie de un sacrificiu (au murit mulți între timp), dar oamenii sunt salvați. Pentru moment.

Erou, exact cat în basme, este doar cel care rezolvă o problemă a comunității. Nu este cel care reușește să se salveze pe sine. Este acela care salvează oamenii de monstru.
Nu contează care îi sunt motivațiile (posibil să fie un simplu aventurier, un mercenar sau un vânător de recompense), nu contează ce păcate își răscumpără, ce angoase își depășește. Dacă a scăpat comunitatea de riscul destabilizării și al distrugerii, este un erou.

Orice întâlnire cu cineva sau ceva diferit de noi înşine trimite la (re)definirea propria noastrei naturi, iar această idee se verifică chiar și în banalitatea întâlnirii cu un străin care ne face conştienți de ce anume ne este propriu şi ce este specific comunităţii din care facem parte.

Filmele folosesc aceeaşi structură a miturilor şi a poveştilor și este imposibil să nu observi un pattern, recurenţa anumitor motive, a anumitor structuri şi simboluri. La suprafaţă, lucrurile pot părea comerciale şi superficiale, dar toate acestea producţii ale uzinei de vise, cum a fost numită cinematografia, se hrănesc din temeri şi aspiraţii universal umane.

Nu putem supraviețui fără victorii

Oamenii au alergie la înfrângeri, nu pot să accepte un eșec. De vreme ce suntem programați să găsim un sens în orice eveniment, sentimentul de victorie are legătură cu sensul pe care îl acordăm în diferite situații, iar nu cu evenimentele în sine.

Mă gândesc la transformarea morții în nuntă din Miorița: o inversare de sens de la o înfrângere la o victorie.
Mă gândesc la toată ambiția în urma unui eșec: “Da, am pierdut acum, dar vom reveni și vom câștiga într-un final”

După orice înfrângere există un “dar” care duce lucrurile mai departe, care schimbă perspectiva, lărgește orizontul, relativizează înfrângerea și nu o lasă să spună ultimul cuvânt.
Nu există înfrângere care să nu fie transformată – printr-o schimbare de sens – în altceva: Într-o lecție, într-o etapă, într-un mic hop, într-un ritual de inițiere.

Din această perspectivă, lecția spiritulului uman se rezumă simplu: încearcă, încearcă până la victorie.

E dimineaţă în Istanbul

Vezi tineri corporatiști pe stradă, în tramvaie, pe scaunele din faţa bufeturilor sau a patiseriilor.
În Üsküdar, în partea asiatică, lângă stația de autobuze, vezi navetiști la o cafea, la un ceai, la un covrig, la un sandwich.
Se deschid magazinele în Bazar, se trag obloane, se întind mese și covoare, se scot produsele, se șterg produsele, se udă trotuarele.
Vezi bărbați cum mănâncă supă în localuri ieftine. Vezi domnișoare corporatiste cu ochelari de soare, cu căștile în urechi şi aplecate asupra telefoanelor unde văd Facebook, Instagram sau Youtube.

Continue reading

Ritmul propriu

Există un preț pentru orice întrerupere. Este timpul şi energia care trebuie consumată pentru a reveni la starea iniţială.
Se zice că orice întrerupere costă 20 de minute. Dacă scrii, lucrezi la ceva, ești concentrat, iar apoi sună telefonul, cineva bate la ușă sau intri aiurea pe net, vei reveni la starea inițială în 20 de minute. Dacă aduni câteva întreruperi pe zi, te alegi cu destul timp irosit. Continue reading

Note de la evenimentul cu Andrew Solomon și Mircea Cărtărescu

Mai jos sunt notele propriu pe care le-am luat din cadrul întâlnirii cu Andrew Solomon și Mircea Cărtărescu la Clubul Dilema Veche.

Cu cinci minute înainte de a începe,  o doamnă s-a apropiat și m-a întrebat dacă locul de lângă mine este ocupat.
“Nu e frumos să se țină locurile ocupate” mi-a zis.
Domnișoara de lângă mine se ridicase să își ia căștile la care să asculte traducerea din engleză.
Evenimentul a început la 18:09.

Primul tiraj al cărții Demonul amiezii a fost epuizat.
În România, 800 de oameni sunt diagnosticați în fiecare zi cu o formă sau alta de depresie.

Mircea Cărtărescu: doar Eliade ar putea dialoga cu Andrew Solomon; 80% din lecturile sale sunt non-fiction   Continue reading

Întâmplător

Am luat într-o doară Educația sentimentală din raftul bibliotecii din dormitor și am început să citesc. “Într-o doară” înseamnă că aveam doar 10 minute la dispoziție (chestiuni casnice urmau să fie rezolvate apoi) și înseamnă că nu aveam de gând să citesc tot romanul lui Flaubert.
Poate m-am oprit asupra acestei cărți pentru că acum câteva zile, un amic căruia îi făceam turul bibliotecilor din casă, a luat romanul de pe raft și a recitat admirativ, punctând anumite aluzii și expresii, ultima pagină. Flaubert e tata lor, a zis, sau cam așa ceva. Continue reading

Corupţia şi valorile tradiţionale ale familiei

E cutremurătoare scena din Poziția Copilului în care părinții se pun la masă să discute și să organizeze procedura prin care urmează “să intervină” pentru salvarea fiului (vinovat de ucidere din culpă). Scena curge firesc și natural – fără niciun dubiu, fără nicio reținere din partea protagoniștilor – pentru că este de neconceput ca părinții să nu facă ceva – fie și o faptă de corupție – pentru copilul lor. Continue reading