Una dintre iluziile pe care le-am avut în adolescență era ideea că, pe parcursul vieții, cândva, nu va mai trebui să muncesc. Se va întâmpla ceva, voi ajunge într-un punct unde pot să pun stop și să-mi spun:
“Gata, de azi înainte nu va mai trebuie să muncesc nicio clipă din viața mea.”

Este doar o iluzie. Nu s-a întâmplat și nu cred că se va întâmpla o asemenea minune. De vreme ce întotdeauna va fi ceva de făcut și de construit, nu voi putea spune niciodată stop. Să mă arunc într-un hamac și să citesc pentru tot restul vieții.

În plus, există ceva profund în mine însumi care nu-și dorește ca munca să se termine, care visează să rămână mereu în proiect. O carieră, o familie, o casă, o firmă. Ceva,

Perioada dintre proiecte – în care nu fac nimic – este cea mai grea. Scap de ea apucându-mă de ceva, aruncându-mă într-un proiect și… muncind.