Toate iniţiativele care cuprind un vector de schimbare se întâmplă pentru că există un public îngrijorat, pentru că există oameni preocupaţi de o viaţă mai bună în comunităţile proprii. Toate aceste acţiuni de responsabilitate socială în care sunt implicate companii şi autorităţi publice sunt un răspuns oferit publicului care a transmis prin toate canalele şi mijloacele posibile îngrijorările sale.
Dacă oamenii îşi doresc piste de bicicletă, dacă publicul cere colectare selectivă, companiile – în programele lor de CSR – vor iniţia asemenea proiecte care vin în întâmpinarea publicului. Orasul pe bicicletă – iniţiat de Raiffeisen – este un astfel proiect care a apărut firesc pentru că există un public doritor de veloturism şi de piste de biciclete care să unească obiectivele turistice dintr-un oraş.
Vineri, m-am bucurat ieri să regăsesc Iaşul turistic alături de alţi 100 de biciclişti pe un traseu care a cuprins Palatul Culturii, Casa Dosoftei şi Mănăstirea Golia, Teatrul Naţional. Mă plimbasem joi prin Iaşi, însă obiectivele mi le-am păstrat pentru turul oficial unde am fost uimit să descopăr adolescenţi care apreciau mersul de bicicletă într-unul din oraşele unde atât spaţiile, cât şi obiectivele sunt destul de generoase.
M-am bucurat să regăsesc o tânără generaţie mai receptivă la plimbările pe două roţi decât era cea de acum 10 ani şi, mai ales, m-am bucurat să revăd un Iaşi unde pot închiria oricând o bicicletă, unde mă pot face veloturism regăsind un public la fel de plimbăreţ pe două roţi ca cel din Bucureşti. Când voi reveni, în primvara anului viitor, ştiu deja cum mă voi plimba prin Iaşi.
Caravana Oraşul pe bicicletă continuă cu oraşul Cluj unde, marţi, 27 septembrie, colegul Chinezu va face onorurile. Urmează apoi Braşov şi Bucureşti, iar la final se pregăteşte o frumoasă şi utilă surpriză.
Am spus-o de multe ori şi o repet şi acum: dacă vrei să schimbi ceva în jurul tău, e suficient să porneşti ideea şi apoi vei găsi toate îngredienele în jurul tău, fie că vorbim de sprijinul celorlalţi, de finanţare sau de acoperire mediatică. O spun din experienţa mai multor proiecte – incluzând aici şi Lecturi Urbane: îţi trebuie doar ideea, restul există deja în jur.
Găseşti contexte unde ideea ta poate prinde viaţa, găseşti oameni care te vor ajuta să îţi duci povestea mai departe, găseşti finanţare pentru un vis pe care nu-l crezi realizabil.
Revin la întrebarea din titlu pentru că acum – cel puţin cu privire la problema banilor – nu mai există nicio scuză. Pepsi lansează o provocare care te poate ajuta să îţi pui în practică dorinţa de schimbare (dorinţă pe care o avem cu toţii).
Competiţia de idei a început pe 22 septembrie, iar proiectele vor putea fi înscrise până pe 19 octombrie. După ce ţi-ai urcat proiectul, începi să strângi voturi, se va face o selecţie de proiecte în mai multe etape, iar în perioada 27 octombrie – 2 noiembrie se vor filtra ultimele 10 proiecte.
În etapa finală (1-15 noiembrie), proiectele vor fi prezentate unui juriu format din Cristina Bazavan, Cabral Ibacka şi Mihai Dobrovolschi, iar criteriile vor avea drept miză originalitatea şi aplicabilitatea, adecvarea la temă şi impactul asupra societăţii.
Voi urmări atent acest proiect pentru că, în primul rând, sunt foarte curios de ideile de schimbare care doresc să fie puse în practică, iar în al doilea rând, vreau să ajut ideea care merită toţi banii să capete realitate.
La final, reiau aceeaşi provocare din titlu: Ce ai schimba în jurul tău dacă ai avea 20.000 de dolari?
În afara celor pe care le vezi pe calculator la tine acasă (majoritatea seriale), sunt filme pe care nu le poți rata lăsându-le pe mâna unui cinematograf oarecare. Sunt filme care merită respectate și trebuie văzute în cele mai bune condiții cinematografice.
Cred că avem cu toţii experienţe neplăcute în cinematografele româneşti atât cu privire la condiţiile tehnice, cât şi în ce priveşte ambianţa. Ştiu ce înseamnă să prinzi jumătate de 3D la Avatar, dacă nu nimereşti pe rândul potrivit. Ştiu ce înseamnă să-ţi spargi timpanele la 300 doar pentru că ai stat în primele rânduri.
Ştiu cum ratezi o experienţă dacă stai la cinema într-un scaun mai rigid decât cele întâlnite în microbuzele care fac naveta. Şi mai presus de toate, ştiu cum este să nu te întâlneşti cu povestea unui film când în sală oamenii vorbesc, răspund la telefoane, când în spatele tău se şuşoteşte neîncetat, când abia vezi ecranul după ceafa celui din faţa ta sau negociezi cum cel de lângă tine spaţiul de rezemat cotul.
Toate aceste lucruri riscă să devină de domeniului trecutului, dacă odată cu lansarea Grand Cinema Digiplex – care va avea loc vineri, 23 septembrie – cele mai bune condiții pentru o experiență cinematografică completă vor fi să fie posibile și la noi.
Când spun cele mai bune condiţii mă refer la cele mai mari ecrane din România cu unghiuri perfecte de vizibilitate şi asistate de cel mai complex şi avansat sistem audio multi-dimensional (IOSONO). Adaugă ultima tehnologie 3D, fotolii şi canapele ajustabile din piele cu spaţiu suplimentar pentru picioare, săli VIP, garderobă, café bar şi lounge separat.
Gândeşte-te la două săli de cinema a câte 500 de locuri fiecare şi gândeşte-te la o sală de cinema (Grand Epika) cu 200 (dintre cele 500) de locuri ajustabile şi mobile care pot fi aranjate în diverse forme și se pretează la organizarea de diferite evenimente.
Minunăţia se întinde pe 14.000 de metri pătraţi şi oferă peste 2.600 de locuri de vizionare și se află în complexul Băneasa Shopping Center. Voi fi plecat în următoare zile din București, însă luni abia aștept să testez ceea ce poate fi cel mare și performant complex cinematografic din România.
Stateam pe scaunul de la birou și vorbeam la telefon:
“Dacă nu poți în week-end-ul viitor, hai mâine-poimâine să sari”.
Săptămâna viitoare aș fi sărit, însă urma să fiu foarte ocupat, scuza perfectă, nu-i așa? Abia când invitația a venit atât de abrupt (mâine-poimâine), abia atunci am realizat că eu chiar voi sări cu parașuta. Doar ideea în sine, gândită și vorbită la telefon, reușea să îmi accelereze pulsul.
Abia pot zbura cu avionul, iar gândul de a sări dintr-unul mi se părea prea de tot. Orice zbor mi-l asum ca o experiență inițiatică la limita panicii, iar fiecare aterizare o simt ca o victorie existențială. Mi-e teamă de înălțimi, mi-e teamă de accidente aviatice, mi-e teamă să am încredere totală în acei piloți pe care îi simt că îmi controlează destinele pe durata unei curse.
Am avut două zile lungi să mă pregătesc mental de săritura cu paraşuta la finalul cărora singura concluzie decentă a fost să încerc să nu mă gândesc. Să mă duc cu capul înainte într-o experienţă pe care gândul anticipării mi-o prezenta al naibii de înfricoşătoare şi palpitantă.
Duminică dimineaţă, la aerodromul Clinceni, TNT Brothers (care sunt nişte super profesionişti). Mai am o oră până la săritură şi încerc să nu mă gândesc la nimic. În filosofia indiană a nu te gândi la nimic este o calitate, însă în acest caz exerciţiul nu-mi iese de nicio culoare. Gândurile îmi zboară printre anticipări, scenarii posibile şi groaza săriturii.
Am urmat ca prin vis toate etapele preliminare: completarea unei foi cu datele personale şi desemnarea unei persoane care va fi sunată în caz de urgenţă, instrucţiunile (care durează maxim jumătate de oră) şi echiparea propriu-zisă.
Avionul era mic, abia am încăput în el opt persoane şi a urcat până la 4000 de metri în cel mai lung sfert de oră pe care l-am trăit vreodată.
“Dacă vrei să te răzgândeşti, să ştii că este mai greu să te întorci la sol cu avionul”
Am întrebat care va fi temperatura aerului când vom sări:
“Zero grade, însă nu îi vei simţi. Vei avea ceva în sânge care te va ajuta…”
Ceilalţi zâmbesc. N-am ştiut dacă se referea la adrenalină sau la faptul că sângele îmi îngheţase de frică, însă ştiu că am fost trezit din panică atunci când uşa avionului s-a deschis brusc la 4.000 de metri. Am sărit ultimii şi am avut ghinionul să privesc cu încetinitorul toate săriturile celorlalţi.
Când a venit rândul noastru am început să mă târăsc – nu găsesc niciun adverb – către gaura deschisă în locul uşii. Îţi venea să te prinzi de orice obstacol care ţi-ar fi amânat apropierea de acea gaură, iar poza nu mai necesită comentarii.
Tipul care ne filma şi ne făcea poze a ieşit înaintea noastră şi s-a aşezat afară, pe ţeava care susţinea una dintre roţi şi, în acel momentul, acel tip mi s-a părut eroul meu personal. Stătea agăţat de marginea avionului, zâmbea şi îmi făcea semne de încurajare.
Ce a urmat apoi a fost una dintre acele lecţii de încredere pe care ai nevoie să le înveţi. Mi-am luat mâinile de pe marginea avionului, am privit golul şi, în câteva secunde, împins de instructor, am sărit în gol.
Este greu de descris aruncarea în gol, a răsucirii prin aer şi apoi senzaţia de plutire. Nu ai niciun reper pentru a înregistra căderea şi nu auzi decât un vâjâit în toate direcţiile. Căderea a durat aproximativ un minut, iar când s-a deschis paraşuta, o linişte bruscă s-a aşezat în jurul nostru. Mă uitam în jos, printre picioare, şi nu-mi venea să cred că plutesc undeva suspendat deasupra Pâmântului.
I-am spus instructorului că pentru mine este o experienţă fantastică în condiţiile în care îmi este frică şi de un simplu zbor cu avionul.
“Da, nici mie nu-mi place să zbor cu avionul…”
Nu îi place să zboare cu avionul, însă cu peste 2.000 de salturi la activ, cu siguranţă îi place să se arunce dintr-unul!
Căderea şi aterizarea au fost dintre cele mai line posibile, iar când am atins iarba îmi venea să mulţumesc tuturor zeilor că am reveni cu bine la sol. Următoarele zeci de minute am fost într-o stare euforică în care tremuratul mâinilor era însoţită de magia acestei experienţe.
Deşi au trecut aproximativ 24 de ore de la săritură, simt că încă nu m-am trezit din acea stare şi încă nu-mi vine să cred – urmărind filmuleţul şi pozele – că eu am fost acela care a sărit dintr-un avion.
Pentru a-ţi înfrunta anumite temeri, uneori trebuie să faci lucruri nebuneşti.
Am rămas cu o amintire de excepţie şi cu gândul că voi mai sări cândva din avion (trebuie neapărat să repet experienţa!).
De ce această declarație de dragoste? Între 6-20 septembrie, Revista Biz împreună cu Blogal Initiative are loc campania Tu cum ai promova Revista Biz? Se caută propuneri de promovare inedite și cat mai creative și pentru că treaba este serioasă premiile sunt pe măsură:
premiul 1 = 700 euro
premiul 2 = 3 telefoane HTC Wildfire
premiul 3 = 5 invitatii la bizsmscamp ediția de iarnă (de neratat!)
Durata campaniei este între 6 septembrie – 20 septembrie, iar câștigătorii vor fi anunțați pe 24 septembrie.
În semn de apreciere a implicarii, toți bloggerii care participă la campania de creștere a recunoașterii brandului Biz primesc un abonament pe un an la revisă.
Ascultându-l pe Ducu Darie (n-o să ghicești câți ani are), mă gândeam la acei oameni care – să folosesc o expresie din fizica relativistă – prin propria lor prezență, reușesc să curbeze spațiul și timpul din jurul lor. Sunt oameni care reușesc să devină prezențe în vreme ce alții abia sunt observați ocupând un timp și un spațiu.
Când cineva e plin de energie, de entuziasm, de idei, lucrurile parcă i se aliniează altfel în jurul lui. Când cineva e veșnic nemulțumit, pus pe ceartă, nu știu cum se face, însă reușește aproape mereu să găsească prilejuri de noi nemulțumiri. Este ca și cum Universul îți răspunde pe potriva așteptărilor tale. Este ca și cum lumea din jurul tău este atentă la ceea ce simți și la modul cum îți calibrezi privirea și se așează în ordinea dorită.
Unii găsesc inspirație în jurul lor, alții găsesc nemulțumiri. Unii văd oportunități, alții văd doar piedici.
Ducu Darie vorbește la un moment dat despre acele secunde grele și lente pe care le trăiește un actor atunci când uită textul. Prin uitare, actorul iese din timpul spectacolului și revine în timpul său. De câte ori, la rândul nostru, uităm direcția proprie, timpul începe să curgă altfel, se împotmolește și parcă devine greu tocmai atunci când e lipsit de sens.
Când punem un strop din energia noastră, din sufletul nostru în timpul pe care îl trăim, acesta devine ușor și durata lui nu mai ajunge apăsătoare.
Te invit să urmărești interviul de mai jos, ultimul din seria celor inspirate de Silva Dark, cu o meditație asupra timpului care trece în funcție de cum ne așezăm stările noastre de spirit.
PS: Titlul este un citat din filmuleț care spune povestea unei idei dragi mie: de la un anumit nivel, binomul egoism-altruism este doar o metodă didactică de a spune lucrurilor pe nume.
Interviul face parte dintr-o serie de momente însuflețite de Silva Dark
Spun de la început că nu mi-am ales tocmai bine luna pentru provocarea de a scrie în fiecare zi pe blog. Am fost pe drumuri aproape 20 de zile (munte, Deltă, Moldova) și nu a fost tocmai ușor să-mi deschid de fiecare dată laptopul pentru a scrie.
Pe de altă parte, provocarea ar fi o avut o miză mai mică dacă aș fi ales o lună aglomerată în care aș fi fost în București marea majoritate a timpului. Dar cum spuneam, nu există momente potrivite în mod absolut.
Am reușit totuși să public zilnic pe blog și iată concluziile mele:
– mi-au reușit și articole bune, am trecut și prin perioada ANONIMUL, însă am avut și articole slabe (de exemplu, doar o poză și un rând).
– în căutare de subiecte mi-am valorificat mai repede ideile din cele peste 70 de draft-uri. Provocarea m-a obligat la o mai mare mobilizare și implicit la o mai mare atenție din partea mea. Atenție și la întâmplările trăite, și la gândurile care ar fi putut fi transformate în idei și apoi în articole.
– cea mai mare greșeală: lipsa unui plan. Dacă aș fi avut un plan cu articole și subiecte pe 2-3 zile în avans, multe din articolele improvizate le-aș fi rezolvat mai decent. Lipsa de organizare a făcut să nu mă mai pot ține de programul de dimineață și am fost nevoit de multe ori să public seara (uneori chiar înainte de miezul nopții).
De asemenea, un plan m-ar fi ajutat să scap și de senzația de grabă cu care am redactat unele articole care probabil ar fi meritat mai multă redactare, mai multă atenție.
Per total, a fost un exercițiu util atât pentru blog, cât și pentru mine personal. Blogului i-a crescut ușor traficul într-o lună în care în mod firesc scade, iar mie mi-a prins bine disciplina chiar dacă nu am dus-o până la capăt.
Am învățat că este nevoie atât de un plan de bătaie și mai mult decât atât, este nevoie de o strategie. De preferat, o strategie pe termen mai lung (6 luni, un an) care să încludă atât blogul și rețelele sociale, cât și propria persoană.
Acum câteva luni, la Paris, după ce-am ieșit din Turnul Montparnasse, ne-am așezat pe o bordură să ne odihnim. Cladirea este imensă, are 59 de etaje și până anul acesta a fost cel mai înalt zgârie nori din Franța.
De sus ai parte de una dintre cele mai impresionante panorame ale Parisului, însă şi de jos pare la fel de amețitoare. Dorind să surprind imensitatea clădirii, așezat pe bordură, m-am întins pe trotuar cu spatele către Turnul Montparnasse pentru a-i face o poză. Rezultatul se vede mai jos:
Am făcut câteva poze în această poziţie, rugându-mi şi domnişoara să treacă în cadru, şi nu mică ne-am fost mirarea, când, uitându-mă în jur, am observat că ceilalţi turişti opriţi ne priveau curioşi.
N-a durat decât 3-4 minute pentru a asista la primul act de imitare. Un cuplu de greci de lângă noi n-a stat mult pe gânduri şi s-au gândit şi ei să-şi fotografieze amintirile în mod inedit. De data aceasta, doamna a fost cea care s-a întins pe jos, iar domnul s-a făcut bine mersi cu o poză de arătat la nepoţi:
Chinezul care se vede nemulţumit în poza de mai sus ne-a aruncat tot felul de priviri, probabil i s-a părut bună ideea, însă n-a găsit curajul să o pună în practică decât după ce ne-am depărtat. A cules pe cineva din grupul lui, i-a explicat cum vine treaba şi s-a întins pe jos ca o pisică:
Ideea nu este originală, însă a fost fascinant să vedem cum un comportament se propagă într-un grup doar pentru că e văzut la ceilalţi şi, prin urmare, pare oarecum validat.
Sunt o fire cerebrală – pentru cititorii obișnuiți ai acestui blog nu spun o noutate, am tendința să analizez destul de mult atât deciziile pe care le fac, cât şi situațiile în care mă aflu sau în care mă voi afla.
Mare parte din ce înseamnă luarea unei decizii se încadrează în aceste două direcții: nevoia de informație și dorinţa momentului potrivit.
Avem nevoie de informație pentru a decide într-un mod sau într-altul. Informația este vitală și cine o deține, are puterea. În schimb, situația este următoarea: niciodată nu deținem toate informațiile necesare pentru a lua o decizie perfectă. Este posibil ca mâine să avem mai multe informații decât azi, însă cu siguranță nu vom ști totul despre problema în sine.
Sunt nenumărate cazurile în care deciziile sunt luate în ciuda lipsei de informații. Majoritatea deciziilor le luam pe loc, intuitiv, instinctiv. Mai mult decât atât, chiar și alegerile asupra cărora ne-am aplecat zile sau săptămâni întregi le luăm într-un final într-o fracţiune de secundă.
Sunt praguri dincolo de care goana după informaţie devine nepractică sau ascunde teama de a lua o decizie.
De exemplu, pentru un şofer aflat în faţa unei situaţii neprevăzute sau un fotbalist cu mingea în faţa porţii, decizia trebuie luată în câteva sutimi de secundă. Orice amânare ar fi inutilă. Cu fiecare sutime de secundă, condiţiile din jur se schimbă, iar goana după noi informaţii ar amâna decizia până la momentul tragic (în cazul şoferului) sau până când faza ar fi cu totul alta (în cazul fotbalistului).
Prin urmare, orice decizie este luată în urma unor informații incomplete.
A doua problemă este cea a momentului potrivit. Poate avem iluzia că deţinem toate informaţiile, însă aşteaptăm momentul oportun, momentul perfect când ceea ce facem noi are cel mai mare impact şi cele mai bune efecte pentru noi înşine.
Cum orice decizie are în spate informaţii incomplete, orice estimare a momentului potrivit este la rândul ei incompletă. Nu ştim niciodată cu siguranţă când este momentul potrivit şi de multe ori, uitându-ne înapoi, ne putem imagina momente mai potrivite pentru a fi făcut cutare sau cutare lucru.
Adevărul este că nu există momente potrivite. Niciodată planetele nu se aliniază perfect și niciodată condiţiile din jur nu poartă în totalitate amprenta tuturor dorinţelor şi speranţelor noastre.
Când este momentul potrivit să te căsătoreşti? La 20 de ani? La 25 de ani? La 30 de ani? La 35 de ani?
Când este momentul potrivit să ai un copil? Când ai un job stabil? Când ai propria casă? Când eşti căsătorit?
Dincolo de toate acestea, indiferent că sunt luate în urma unor informaţii mai multe sau mai puţine, indiferent că sunt luate la momentul potrivit sau nepotrivit, deciziile au nevoie de asumare. Indiferent că luăm decizii bune sau proaste, trebuie să ni le asumăm. Ele povestesc despre speranțele și idealurile noastre și transmit ceea ce suntem la un moment dat către ceilalți.
Asumarea deciziilor face parte din povestea condiției umane. Fiecare decizie conține un coeficient de risc, conține variabile pe care nu le cunoaștem și nu le stăpânim, iar asumarea alegerilor făcute spune despre curajul sau lașitatea noastră.
Dacă am ști totul la momentul unei decizii, dacă nu ar exista niciun risc, unde ar mai fi meritul sau vina noastră?
