Acum câteva luni, la Paris, după ce-am ieșit din Turnul Montparnasse, ne-am așezat pe o bordură să ne odihnim. Cladirea este imensă, are 59 de etaje și până anul acesta a fost cel mai înalt zgârie nori din Franța.

De sus ai parte de una dintre cele mai impresionante panorame ale Parisului, însă şi de jos pare la fel de amețitoare. Dorind să surprind imensitatea clădirii, așezat pe bordură, m-am întins pe trotuar cu spatele către  Turnul Montparnasse pentru a-i face o poză. Rezultatul se vede mai jos:

Am făcut câteva poze în această poziţie, rugându-mi şi domnişoara să treacă în cadru, şi nu mică ne-am fost mirarea, când, uitându-mă în jur, am observat că ceilalţi turişti opriţi ne priveau curioşi.

N-a durat decât 3-4 minute pentru a asista la primul act de imitare. Un cuplu de greci de lângă noi n-a stat mult pe gânduri şi s-au gândit şi ei să-şi fotografieze amintirile în mod inedit. De data aceasta, doamna a fost cea care s-a întins pe jos, iar domnul s-a făcut bine mersi cu o poză de arătat la nepoţi:

Chinezul care se vede nemulţumit în poza de mai sus ne-a aruncat tot felul de priviri, probabil i s-a părut bună ideea, însă n-a găsit curajul să o pună în practică decât după ce ne-am depărtat. A cules pe cineva din grupul lui, i-a explicat cum vine treaba şi s-a întins pe jos ca o pisică:

Ideea nu este originală, însă a fost fascinant să vedem cum un comportament se propagă într-un grup doar pentru că e văzut la ceilalţi şi, prin urmare, pare oarecum validat.

Povestind unei prietene despre relaţia specială pe care o au parizienii cu parcurile, răspunsul ei a venit instant: “Îmblânzirea spaţiilor publice, nu-i aşa?”

Am zâmbit amundoi cu gândul la Lecturi Urbane care este un proiect construit în jurul acestei idei: când mai mulţi oameni citesc în parcuri, spaţiul public se îmblânzeşte. Imaginează-ţi diferenţa între un parc gol şi unui animat de oameni citind sau plimbându-se cu bicicleta sau luând picnicul.

Oameni relaxaţi pe iarbă, văzându-şi de ale lor, creează tabloul unei normalităţi de care fiecare societate are nevoie. Dacă vrei să câştigi câteva puncte la capitolul optimism, dacă vrei să simţi cum viaţa poate fi transformată într-o sărbătoare, este suficient să ieşi într-un parc şi să priveşti oamenii.

Lângă Luvru, pe iarbă, oamenii făceau plajă, mâncau, se jucau cu mingea.
Pe iarbă, lângă Domul Invalizilor, oamenii jucau volei şi fotbal.
Lângă Turnul Eiffel oamenii stăteau pe iarbă.
La Versailles (nu chiar peste tot), oamenii stăteau pe iarbă
Inutil de povestit despre cum stateau pe malurile Senei.

În Jardin du Luxembourg (acolo unde Cioran îi povestea lui Liiceanu că limba română merită folosită doar pentru înjurături), oamenii se relaxau pe iarbă sau pe scaune, luau picnicul, citeau sau stăteau pur și simplu întinși pe iarbă. Am luat și noi picnicul aici și am avut impresia că facem lucrul cel mai natural cu putință.

Sunt atât de fascinat de parcuri pentru că am crescut în tradiţia asocierii unde o ieşire la iarbă verde nu includea niciun parc. “Iarba verde” era undeva pe deal, în afara oraşului sau la Slănic Moldova. Parcurile erau doar pentru bănci şi alei, iarba era de neatins. Între timp, lucrurile s-au schimbat, iarba e recucerită de oameni (uneori lăsând dezastru în urmă), iar spaţiile publice se domesticesc pe zi ce trece.

Apropo de parcuri, am fost săptămânile trecute în Herăstrău la picnicul organizat de Foto Union, iar acum s-a anunţat deja cel de-al doilea.

Mai multe poze am pus și voi mai pune aici.