Incep prin a-mi exporta revolta fata de articolul lui H.R. Patapievici din numarul din februarie a revistei Idei in dialog. Popularitatea culturii inalte:un deces profetic se cheama articolul si esenta sa o constitie o scurta meditatie asupra Barometrului de consum cultural 2005 (un sondaj ce a avut ca intentie radiografia consumului cultural la nivel de infrastructura si comportament). Indicii barometrului nu sunt tocmai flatanti pentru o natiune obisnuita cu un minorat cultural general ce-si gaseste compensatia intr-o generatie de aur (Eliade, Ionesco, Cioran) si numarul olimpicilor internationali.

In genere, romanii, desi poarta traditia auto-lamentarii, au totusi o parere buna despre spiritul propriu: suntem un popor inteligent, cult (un sfert cunoastem limba franceza), avem olimpici gramada si certitudinea ca vom putea deveni vizibili pe scena culturala internationala (exista precedente in cateva domenii majore).

Pe scurt, rezultatele concrete ale sondajului (decembrie 2005) ar fi urmatoarele: 74% din romani nu au fost niciodata la cinematograf, 76% nu au vazut niciodata un teatru din interior, iar 45% nu au fost niciodata intr-un muzeu. Primul semn de intrebare/uimire ar fi ciudatenia socio-culturala prin care muzeul este mai “accesat” decat un cinematograf (ce se incadreaza intr-o infrastructura mai “populara”). 1 din 10 cetateni nu are nici o carte in casa, 9% nu au putut numi nici un scriitor roman. Din personalitatile culturale autohtone, Mihai Eminescu a fost recunoscut de 19% dintre cei chestionati, Nicolae Grigorescu de catre 38% (mai mult ca poetul national!) si, surpriza, Sergiu Nicolaescu pare a fi cea mai notorie personalitate culturala – 50% din populatie il stie. Trebuie sa opresti cinci oameni pe strada ca sa auzi numele lui Eminescu si este nevoie doar de doi indivizi pentru a afla cine este Sergiu Nicolaescu.

Domnul Patapievici nu si-a obosit suspiciunea asupra acestui sondaj si nu l-a interesat atat faptul ca suntem o natie de ignoranti, cat mecanismul care a putut produce sistematic aceasta ignoranta generala: la un nivel macro, accentul trebuie mutat de la indivizi la institutii ce au in fata un tip uman (inca nedefinit) ce emuleaza mai mult cu Vali Vijelie decat cu Mircea Eliade.

Daca acest fapt este o realitate, atunci concluzia falimentului programului de educare a maselor in spiritul culturii umaniste traditionale (model francez) pare din plin legitimata. Presupozitia (gresita) a acesi idei este faptul ca educatia a fost dintotdeauna monopolul institutiilor abilitate care au monopolizat canalele de culturalizare a maselor. A doua presupozitie gresita este dihotomia cultura inalta-cultural de masa aplicabila intr-un spatiu in care chiar si in timpul comunismului, educatia individului nu putea face abstractie de fondul popular in care a crescut intreaga Europa. Un sondaj sociologic din anii ’50 revela faptul ca majoritatea francezilor din mediul rural poseda o mentalitate medievala, pre-moderna, aceasta “clasa” nefiind deloc contemporana cu celelalte paliere sociale (mediu urban, clasa medie). Niciodata, niciunde (oricat de totalitar ar fi fost un regim) educatia unei natiuni nu a depins in totalitate de institutiile abilitate si canonul exportat de acestea). Intotdeauna a existat o contra-cultura care a creat alternative, care a setat mode culturale si a configurat prejudecati.

Intr-adevar, invatamantul clasic se trezeste in fata unui individ necunoscut configurat dupa alte angoase si idealuri decat omul clasic (cel care credea in autonomia ratiunii, de exemplu), iar acest lucru dovedeste faptul ca […] contra-cultura si-a pus amprenta pe chipul spiritual al omului din pragul mileniului III. Cultura oficiala nu mai este contemporana cu omul actual: de la filmele de la mijlocul anilor ’90 in care tatal alb era oripilat de muzica hip hop ascultata de fiul sau pana la fenomenul manelelor ce au avut forta de a deveni iritant de vizibile in ciuda tuturor piedicilor culturale, legislative (manelele sunt considerate a fi daunatoare nu prin pervertirea unor gusturi culturale, ci prin deranjanta lor vizibilitate ce a devenit monopol in lipsa unei contraponderi).

Ceea ce domnul Patapievici omite a spune este faptul ca nu exista un faliment al programuilui clasic de educare pentru ca nici nu a existat nici un succes al sau. Invatamantul clasic a rezistat cum a rezistat si comunismul: nefiind aplicat la toate consecintele sale si permitand existenta unor canale alternative.

Ultima idee (mareata) cu care domnul Patapievici isi inchete articolul este avangarda rasturnata in care s-ar situa Romania : inlocuirea idealului clasic cu idealul divertismentului dintr-o societate in plin proces de globalizare, fapt ce proiecteaza un viitor opac, ignorant intr-o lume relativista imbibata de “obscurantismul feminist si/sau multi-culturalist”. Noi suntem deja ceea ce lumea intreaga va deveni in deceniile ce vor veni: ignoranti.

In mod evident nu a existat nici o inlocuire a idealului clasic cu cel al divertismentului in anii ’60. Dimpotriva, anii ’60 a fost punctul de pornire a implinirii unor idealuri clasice prin depasirea mecanismelor clasice, in mod paradoxal, renasterea acelor ani (analizata de Eliade, Toffler) evidentiata un proces practic de eficientizare a unor resurse culturale tinute in frau de un establishment desuet. Ceea ce se numeste divertisment este una din formele de exprimare a unui contra-curent caruia cultura oficiala i-a pierdut sensul. Manelele, telenovele, sportul se inscriu in aceleasi scenarii mitologice in care se inscriau horele, basmele si intrecerile la cosit din satele romanesti.

Relativismul postmodern poarta mesajul falimentului unei culturi moderne europocentriste ce a creat prin ignoranta sa premisele terorismului si ciocnirii civilizatiilor. Daca eu nu pot intelege la nivel minim un musulman, nu este vina unei neasimilarii culturii oficiale moderne, ci dimpotriva. Ingustimea cu care modernitatea occidentala si-a privit alteritatile culturale este vinovata de multe probleme ce acum le punem in spatele ignorantei si globalizarii semnificata ca omogenizare (de fapt, ar fi doar o omogenizare la nivel procedural).

Demersul interpretativ a domnului Patapievici ilustrand “esecul si inapoierea noastra” se loveste de popularitatea cartilor sale ce ar trebui sau nu sa-i anuleze diagnosticul. Daca intr-o cultura inapoiata ca a noastra, cartile domnului Pataipevici sunt atat de populare, ce insemna acest lucru? Ii valideaza sau nu concluziile (cumva cinice)? Intr-o lume in care cartile lui Stephen Hawking despre univers se vand mai bine decat cele ale Madonnei despre sex, in care cultura a devenit o obligatie economica si militara, intr-o lume in care ne izbim din ce in ce mai des si pregnant de alteritati culturale, unde este ignoranta generala despre care vorbiti, domnule Patapievici?

P.S.: As fi interesat cum interpreteaza un reprezentant al culturii inalte (concept folosit anacronic in articolul cu pricina) urmatoarele versuri (cantate de un negru) din ultima melodie a Shakirei:
I never really knew that she could dance like this
He makes a man wants to speak Spanish.
Como se llama, bonita, mi casa, su casa
Shakira, Shakira.

Insemnarea de azi e prima dintr-o serie ce va incerca sa radiografieze trei situatii-stimuli cu care o natiune, o cultura s-a confruntat (si inca se confrunta): Catedrala Mantuirii Neamului, MISA si manelele. Presupozitia proprie din spatele acesui demers este ideea simpla ca modul de reactie a unei comunitati fata de un stimul poate crea premisele conturarii unui portret. Asadar, astazi este randul catedralei.

In organizarea administrativa a Patriarhiei Romane se afla (ca o expresie induiosatoare a candorii unei institutii) si un departament ce contine Compartimentul Catedrala Mantuirii Neamului care ar sugera dorinta BOR de a materializa acest minunat proiect. Se pare ca ideea construirii unei catedrale inchinate eroilor care s-au jertfit pentru credinta si unitatea neamului si independentei de stat a Romaniei a incoltit undeva dupa razboiul de la 1877-78. Proiectul a tot taraganat an de an, insa ideea a fost din nou propusa de primul nostru patriarh, Miron Cristea, in deceniul al treilea al secolului trecut (ce dorea catedrala in Parcul Carol).

In mod evident, amplasarea a starnit aprige dezbateri si polemici in presa vremii, memorii de la arhitecti, ingineri, profesori si tot tacamul. In mod evident, nu s-a facut nimic concret, insa a contat ideea in sine care a fost reluata si dupa 1989. S-a infiintat o comisie, Teoctist a inceput sa faca lobby bisericesc (un fel de joc in care se sare mult intr-un picior intr-un perimetru delimitat cu creta) si in 1999-2002 au fost chiar doua incercari destul de nereusite (uimitor!) dublate de concursuri de proiecte pentru catedrala ce urma sa fie amplasata undeva in Piata Unirii si axul Bulevardului Unirii. In 2003. printr-o hotarare de guvern se ofera BOR 5 ha pe platoul central din Parcul Carol.

Pentru punerea in aplicare a prevederilor acestei hotarari de guvern, Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a convocat la Patriarhie, in ziua de 6 mai 2003, Consiliul National Bisericesc si Comisia consultativa pentru construirea Catedralei Mantuirii Neamului, care au luat act cu satisfactie de trecerea in administrarea Bisericii a platoului central din Parcul Carol – asfel s-a reflectat evenimentul prin filtrul oficial al BOR.
In mod evident, lucrurile au trenat, iar o stire recenta spune despre un teren de 110.000 mp atribuit Patriarhiei inclus in curtea Casei Poporului. Si tot asa…

De ce m-ar interesa aceasta chestiune palpitanta cu iz de telenovela prin care Biserica Ortodoxa Romana incearca sa-si brandizeze o mascota? Pentru ca dintotdeauna m-a fascinat procesul simbolic de periferizare a semnificatiei intr-o mascota. Exista in mascota un mecanism tragic de pierdere a sensului care induioseaza. Faima unei mascote este invers proportionala cu calitatea jocului unei echipe. Cand o iubire devine opaca, partenerii o castreaza simbolic intr-o mascota ce strange chircita ramasitile simbolice ale iubirii lor pierdute. Mascotele sunt exportate intr-o comunitate atunci cand liantul ei a ruginit si este nevoie de un simulacru de coeziune intre membrii sai. Astfel, revenind, mascota Catedralei Mantuirii Neamului vorbeste deschis despre fragilitatea religioasa si culturala a unei natiuni. E mesajul unui antrenor catre o echipa demoralizata care a jucam prost chiar si atunci cand era motivata.

Daca-mi imaginez aceasta mascota ca un urs imens de plus imbracat in trei randuri de piei voi descoperi trei nivele de semnificatie ale acestui fenomen:

i. proiectul CMN este expresia practica a unei clase politice in goana dupa capital electoral. De vreme ce majoritatea sufocanta a populatiei este ortodoxa este de bun simt concluzia ca acest proiect va fi primit “cu bucurie crestineasca de intreaga suflare ortodoxa romaneasca”. A manipula politic energiile religioase ale unui popor nu este o chestie inovatoare, ci se practica de milenii intregi.

ii. nazbatia CMN exprima criza de legitimitate a unei Biserici Ortodoxe Romane in deriva ei la periferia unei scenei spirituale unde a fost aproape dintotdeauna. Biserica Ortodoxa nu a creat nici o revolutie culturala, nu a schimbat nici o paradigma, ba dimpotriva. Avem de-a face cu o biserica sfasiata intre orgolii de Constantinopol, Moscova, Bucuresti, Atena etc., in permanenta haituita de provincialismul ei si fantomele unei perioade comuniste suportata admirabil. In cadrul si mai mic al BOR gasim aceleasi mici frustrari si ranchiune a unei institutii marginalizate de la marea batalie culturala a mileniului III. Mesajul CMN in aceasta caz ar fi: noi jucam prost, spectatori avem din ce in ce mai putin, poate o mascota a echipei ne va salva de la retrogradarea istorica in care oricum ne aflam.

iii. in fine, grozavia CMN semnifica o fragilitate istorica pe care cu totii o simtim, insa nu gasim decat mijloace ridicole de a surmonta aceasta situatie. Imputinarea simbolurilor nationale, scaderea popularitatii sarbatorilor nationale si vibrarea din ce in ce mai fada la evenimente nationale (competitii sportive, chestiuni politice etc) tradeaza starea unei comunitati simbolice (aceasta este natiunea) fata in fata cu propria identitate sparta in oglinda inceputului mileniului III.

Deriva simbolurilor colective si recurgerea din ce in ce mai ridicol-insistenta la un trecut glorios in mod prabusit sunt semnele unei fragilitati culturale ce nu o avem de azi de ieri: am simtit-o in secolul XIX, am simtit-o in perioda interbelica, am simtit-o in epoca comunista si o simtim si acum. Nu e vorba doar de decalajul istoric fata de o lume ce si-a amplasat scena principala in alta parte, ci de gestionarea acestui decalaj ce ar fi trebuit sa ne faca sa mancam pamantul (expresie sportiva). Dostoievski spunea ca saracia merita compasiune, insa a te complace in mizerie este de netolerat. Pe acelasi plan, o natiune ce-si simte minoratul (semn bun) si-si exporta mascote (semn rau), isi merita pe deplin soarta (insasi expresia “a-si merita soarta” are un gust amar si batranesc).
In concluzie, inchei cu o simpla observatie bazata pe experienta si teorie: nu a existat niciodata nici un bolnav care sa se fi vindecat prin infuzie de acadele.

Pe de altă parte, nu te poţi opri să nu observi că se mănâncă mult rahat pe blogurile noului mileniu. Partea rea este că fiecare-l mănâncă în propria farfurie şi-n propria celulă. E înghiţitură lamentării, e lipsa de ecou a unor gânduri cu pene, e jegul unei vieţi care-a devenit provincială faţă de propriul destin, e felaţie oferită neselectiv. E un rahatul care miroase doar la tine-n sufragerie şi nu are curajul să se erijeze la înălţimea unui semnal de alarmă. Continue reading →

Anii’ 90 au început pentru mine cu un casetofon rusesc maro şi 10 casete AGFA, negre pe care le cumpărase tata de la un coleg de serviciu. Am ascultat prima dată Beatles, Elvis, Smokey şi alte ciudăţenii (Ricchi E Poveri, Hari Krishna de la Boy George sau Adriano Celentano).

Erau primii ani după ’89 şi deja intuiam un Occident muzical care mi se contura în primele videoclipuri apărute atunci. Roxette – Joyride (cântau la o chitară pe un autobuz în viteză), R.E.M. – Shinny happe people (un moşuleţ pedala o bicicletă ce mişcă un decor), Scorpions – Wind of change (cu brichetele şi Zidul Berlinului distrus) sau Mc Hammer – I’ve got to pray. Continue reading →