Pe de altă parte, nu te poţi opri să nu observi că se mănâncă mult rahat pe blogurile noului mileniu. Partea rea este că fiecare-l mănâncă în propria farfurie şi-n propria celulă. E înghiţitură lamentării, e lipsa de ecou a unor gânduri cu pene, e jegul unei vieţi care-a devenit provincială faţă de propriul destin, e felaţie oferită neselectiv. E un rahatul care miroase doar la tine-n sufragerie şi nu are curajul să se erijeze la înălţimea unui semnal de alarmă.

Partea interesantă este că ştii ce ceilalţi mănâncă rahat, deşi nu-i citeşti deloc. Nu vei afla niciun adevăr revoluţionar, nu-ţi vei întâlni viitoarea iubire dând click pe un blog aleatoriu.

Cobori, cobori şi ajungi la punctul maxim în care devii în cel mai bun caz reporterul propriei tale vieţi patetice. În cel jalnic caz ajungi să fii copistul unui bocet onanic în lăudabilă lupta de promovare a identităţii şi unicităţii prostiei proprii.
Anonimitatea şi opacitatea chipului tău e un cod de bare lipit pe ambalajul transparent al unei eugenii.

Suntem cei mai plictisitori oameni ai istoriei, trebuie să facem din ce în ce mai puţine lucruri pentru a supravieţui şi avem din ce în ce mai mult timp liber pentru a ejacula orgolii folosindu-ne de cel pitoresc instrument de la inventarea furcii încoace: internetul.
E din ce în ce mai ieftin să scrii şi este din ce în ce mai uşor să găseşti cititori pentru scriitura ta de căcat. E din ce în ce mai simplu să te minţi singur şi e din ce în ce mai uşor ca ceilalţi să-ţi aplaude minciuna. Ar fi frumos să fie astfel? E flatant gândul, nu-i aşa?

Adevărul este că nu te citeşte aproape nimeni, indiferent câţi abonaţi ai şi câţi prieteni ai. Valuri în găleată de gunoi. Ieşi la o întâlnire cu blogerii şi te trezeşti povestind la masă întâmplări pe care deja le-ai povestit în blog. Scrii în blog întâmplarea că ai povestit cuiva că scrii în blog. Remixul coral al unei melodii instrumentale.

Revolta mea (e mult spus) nu se îndreaptă către blogerii la pachet pe care siteurile de profil îi exportă că nişte bebeluşi îngrămădiţi într-o basculă, ci se îndreaptă spre acei puţini pe care-i citesc şi pe care-i cunosc întrucâtva. Se îndreaptă spre cei de la care îmi fac iluzia că, scriind, pot crea un val dincolo de sufrageria proprie. Dacă ai dovedit o singură dată că poţi, vei fi obligat să poţi de fiecare dată când te voi întâlni, de fiecare dată când te voi citi.

Avem trei ani şi avem în garaj un Ferrari, ce putem face cu el? Stăm călare pe un internet şi încă ne jucăm pe bancheta din spate. Suntem generaţia care deţinem iluzia că propria masturbare are şansa să devină avangardă, iar propria mediocritate poate deveni pionierat. Fragmente personale de neant, movile amabile de hârtie igienică, expresii ale dorinţei emoţionante de a urma o modă excretorie în care voma colectivă este la ordinea zilei, pixeli tăvăliţi între frecăţeii unor destine care se simt bine a fi mici, mici şi iar mici.

This is my blog and writing it is the high point of my day.