Insemnarea de azi e prima dintr-o serie ce va incerca sa radiografieze trei situatii-stimuli cu care o natiune, o cultura s-a confruntat (si inca se confrunta): Catedrala Mantuirii Neamului, MISA si manelele. Presupozitia proprie din spatele acesui demers este ideea simpla ca modul de reactie a unei comunitati fata de un stimul poate crea premisele conturarii unui portret. Asadar, astazi este randul catedralei.
In organizarea administrativa a Patriarhiei Romane se afla (ca o expresie induiosatoare a candorii unei institutii) si un departament ce contine Compartimentul Catedrala Mantuirii Neamului care ar sugera dorinta BOR de a materializa acest minunat proiect. Se pare ca ideea construirii unei catedrale inchinate eroilor care s-au jertfit pentru credinta si unitatea neamului si independentei de stat a Romaniei a incoltit undeva dupa razboiul de la 1877-78. Proiectul a tot taraganat an de an, insa ideea a fost din nou propusa de primul nostru patriarh, Miron Cristea, in deceniul al treilea al secolului trecut (ce dorea catedrala in Parcul Carol).
In mod evident, amplasarea a starnit aprige dezbateri si polemici in presa vremii, memorii de la arhitecti, ingineri, profesori si tot tacamul. In mod evident, nu s-a facut nimic concret, insa a contat ideea in sine care a fost reluata si dupa 1989. S-a infiintat o comisie, Teoctist a inceput sa faca lobby bisericesc (un fel de joc in care se sare mult intr-un picior intr-un perimetru delimitat cu creta) si in 1999-2002 au fost chiar doua incercari destul de nereusite (uimitor!) dublate de concursuri de proiecte pentru catedrala ce urma sa fie amplasata undeva in Piata Unirii si axul Bulevardului Unirii. In 2003. printr-o hotarare de guvern se ofera BOR 5 ha pe platoul central din Parcul Carol.
Pentru punerea in aplicare a prevederilor acestei hotarari de guvern, Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a convocat la Patriarhie, in ziua de 6 mai 2003, Consiliul National Bisericesc si Comisia consultativa pentru construirea Catedralei Mantuirii Neamului, care au luat act cu satisfactie de trecerea in administrarea Bisericii a platoului central din Parcul Carol – asfel s-a reflectat evenimentul prin filtrul oficial al BOR.
In mod evident, lucrurile au trenat, iar o stire recenta spune despre un teren de 110.000 mp atribuit Patriarhiei inclus in curtea Casei Poporului. Si tot asa…
De ce m-ar interesa aceasta chestiune palpitanta cu iz de telenovela prin care Biserica Ortodoxa Romana incearca sa-si brandizeze o mascota? Pentru ca dintotdeauna m-a fascinat procesul simbolic de periferizare a semnificatiei intr-o mascota. Exista in mascota un mecanism tragic de pierdere a sensului care induioseaza. Faima unei mascote este invers proportionala cu calitatea jocului unei echipe. Cand o iubire devine opaca, partenerii o castreaza simbolic intr-o mascota ce strange chircita ramasitile simbolice ale iubirii lor pierdute. Mascotele sunt exportate intr-o comunitate atunci cand liantul ei a ruginit si este nevoie de un simulacru de coeziune intre membrii sai. Astfel, revenind, mascota Catedralei Mantuirii Neamului vorbeste deschis despre fragilitatea religioasa si culturala a unei natiuni. E mesajul unui antrenor catre o echipa demoralizata care a jucam prost chiar si atunci cand era motivata.
Daca-mi imaginez aceasta mascota ca un urs imens de plus imbracat in trei randuri de piei voi descoperi trei nivele de semnificatie ale acestui fenomen:
i. proiectul CMN este expresia practica a unei clase politice in goana dupa capital electoral. De vreme ce majoritatea sufocanta a populatiei este ortodoxa este de bun simt concluzia ca acest proiect va fi primit “cu bucurie crestineasca de intreaga suflare ortodoxa romaneasca”. A manipula politic energiile religioase ale unui popor nu este o chestie inovatoare, ci se practica de milenii intregi.
ii. nazbatia CMN exprima criza de legitimitate a unei Biserici Ortodoxe Romane in deriva ei la periferia unei scenei spirituale unde a fost aproape dintotdeauna. Biserica Ortodoxa nu a creat nici o revolutie culturala, nu a schimbat nici o paradigma, ba dimpotriva. Avem de-a face cu o biserica sfasiata intre orgolii de Constantinopol, Moscova, Bucuresti, Atena etc., in permanenta haituita de provincialismul ei si fantomele unei perioade comuniste suportata admirabil. In cadrul si mai mic al BOR gasim aceleasi mici frustrari si ranchiune a unei institutii marginalizate de la marea batalie culturala a mileniului III. Mesajul CMN in aceasta caz ar fi: noi jucam prost, spectatori avem din ce in ce mai putin, poate o mascota a echipei ne va salva de la retrogradarea istorica in care oricum ne aflam.
iii. in fine, grozavia CMN semnifica o fragilitate istorica pe care cu totii o simtim, insa nu gasim decat mijloace ridicole de a surmonta aceasta situatie. Imputinarea simbolurilor nationale, scaderea popularitatii sarbatorilor nationale si vibrarea din ce in ce mai fada la evenimente nationale (competitii sportive, chestiuni politice etc) tradeaza starea unei comunitati simbolice (aceasta este natiunea) fata in fata cu propria identitate sparta in oglinda inceputului mileniului III.
Deriva simbolurilor colective si recurgerea din ce in ce mai ridicol-insistenta la un trecut glorios in mod prabusit sunt semnele unei fragilitati culturale ce nu o avem de azi de ieri: am simtit-o in secolul XIX, am simtit-o in perioda interbelica, am simtit-o in epoca comunista si o simtim si acum. Nu e vorba doar de decalajul istoric fata de o lume ce si-a amplasat scena principala in alta parte, ci de gestionarea acestui decalaj ce ar fi trebuit sa ne faca sa mancam pamantul (expresie sportiva). Dostoievski spunea ca saracia merita compasiune, insa a te complace in mizerie este de netolerat. Pe acelasi plan, o natiune ce-si simte minoratul (semn bun) si-si exporta mascote (semn rau), isi merita pe deplin soarta (insasi expresia “a-si merita soarta” are un gust amar si batranesc).
In concluzie, inchei cu o simpla observatie bazata pe experienta si teorie: nu a existat niciodata nici un bolnav care sa se fi vindecat prin infuzie de acadele.