Incep prin a-mi exporta revolta fata de articolul lui H.R. Patapievici din numarul din februarie a revistei Idei in dialog. Popularitatea culturii inalte:un deces profetic se cheama articolul si esenta sa o constitie o scurta meditatie asupra Barometrului de consum cultural 2005 (un sondaj ce a avut ca intentie radiografia consumului cultural la nivel de infrastructura si comportament). Indicii barometrului nu sunt tocmai flatanti pentru o natiune obisnuita cu un minorat cultural general ce-si gaseste compensatia intr-o generatie de aur (Eliade, Ionesco, Cioran) si numarul olimpicilor internationali.

In genere, romanii, desi poarta traditia auto-lamentarii, au totusi o parere buna despre spiritul propriu: suntem un popor inteligent, cult (un sfert cunoastem limba franceza), avem olimpici gramada si certitudinea ca vom putea deveni vizibili pe scena culturala internationala (exista precedente in cateva domenii majore).

Pe scurt, rezultatele concrete ale sondajului (decembrie 2005) ar fi urmatoarele: 74% din romani nu au fost niciodata la cinematograf, 76% nu au vazut niciodata un teatru din interior, iar 45% nu au fost niciodata intr-un muzeu. Primul semn de intrebare/uimire ar fi ciudatenia socio-culturala prin care muzeul este mai “accesat” decat un cinematograf (ce se incadreaza intr-o infrastructura mai “populara”). 1 din 10 cetateni nu are nici o carte in casa, 9% nu au putut numi nici un scriitor roman. Din personalitatile culturale autohtone, Mihai Eminescu a fost recunoscut de 19% dintre cei chestionati, Nicolae Grigorescu de catre 38% (mai mult ca poetul national!) si, surpriza, Sergiu Nicolaescu pare a fi cea mai notorie personalitate culturala – 50% din populatie il stie. Trebuie sa opresti cinci oameni pe strada ca sa auzi numele lui Eminescu si este nevoie doar de doi indivizi pentru a afla cine este Sergiu Nicolaescu.

Domnul Patapievici nu si-a obosit suspiciunea asupra acestui sondaj si nu l-a interesat atat faptul ca suntem o natie de ignoranti, cat mecanismul care a putut produce sistematic aceasta ignoranta generala: la un nivel macro, accentul trebuie mutat de la indivizi la institutii ce au in fata un tip uman (inca nedefinit) ce emuleaza mai mult cu Vali Vijelie decat cu Mircea Eliade.

Daca acest fapt este o realitate, atunci concluzia falimentului programului de educare a maselor in spiritul culturii umaniste traditionale (model francez) pare din plin legitimata. Presupozitia (gresita) a acesi idei este faptul ca educatia a fost dintotdeauna monopolul institutiilor abilitate care au monopolizat canalele de culturalizare a maselor. A doua presupozitie gresita este dihotomia cultura inalta-cultural de masa aplicabila intr-un spatiu in care chiar si in timpul comunismului, educatia individului nu putea face abstractie de fondul popular in care a crescut intreaga Europa. Un sondaj sociologic din anii ’50 revela faptul ca majoritatea francezilor din mediul rural poseda o mentalitate medievala, pre-moderna, aceasta “clasa” nefiind deloc contemporana cu celelalte paliere sociale (mediu urban, clasa medie). Niciodata, niciunde (oricat de totalitar ar fi fost un regim) educatia unei natiuni nu a depins in totalitate de institutiile abilitate si canonul exportat de acestea). Intotdeauna a existat o contra-cultura care a creat alternative, care a setat mode culturale si a configurat prejudecati.

Intr-adevar, invatamantul clasic se trezeste in fata unui individ necunoscut configurat dupa alte angoase si idealuri decat omul clasic (cel care credea in autonomia ratiunii, de exemplu), iar acest lucru dovedeste faptul ca […] contra-cultura si-a pus amprenta pe chipul spiritual al omului din pragul mileniului III. Cultura oficiala nu mai este contemporana cu omul actual: de la filmele de la mijlocul anilor ’90 in care tatal alb era oripilat de muzica hip hop ascultata de fiul sau pana la fenomenul manelelor ce au avut forta de a deveni iritant de vizibile in ciuda tuturor piedicilor culturale, legislative (manelele sunt considerate a fi daunatoare nu prin pervertirea unor gusturi culturale, ci prin deranjanta lor vizibilitate ce a devenit monopol in lipsa unei contraponderi).

Ceea ce domnul Patapievici omite a spune este faptul ca nu exista un faliment al programuilui clasic de educare pentru ca nici nu a existat nici un succes al sau. Invatamantul clasic a rezistat cum a rezistat si comunismul: nefiind aplicat la toate consecintele sale si permitand existenta unor canale alternative.

Ultima idee (mareata) cu care domnul Patapievici isi inchete articolul este avangarda rasturnata in care s-ar situa Romania : inlocuirea idealului clasic cu idealul divertismentului dintr-o societate in plin proces de globalizare, fapt ce proiecteaza un viitor opac, ignorant intr-o lume relativista imbibata de “obscurantismul feminist si/sau multi-culturalist”. Noi suntem deja ceea ce lumea intreaga va deveni in deceniile ce vor veni: ignoranti.

In mod evident nu a existat nici o inlocuire a idealului clasic cu cel al divertismentului in anii ’60. Dimpotriva, anii ’60 a fost punctul de pornire a implinirii unor idealuri clasice prin depasirea mecanismelor clasice, in mod paradoxal, renasterea acelor ani (analizata de Eliade, Toffler) evidentiata un proces practic de eficientizare a unor resurse culturale tinute in frau de un establishment desuet. Ceea ce se numeste divertisment este una din formele de exprimare a unui contra-curent caruia cultura oficiala i-a pierdut sensul. Manelele, telenovele, sportul se inscriu in aceleasi scenarii mitologice in care se inscriau horele, basmele si intrecerile la cosit din satele romanesti.

Relativismul postmodern poarta mesajul falimentului unei culturi moderne europocentriste ce a creat prin ignoranta sa premisele terorismului si ciocnirii civilizatiilor. Daca eu nu pot intelege la nivel minim un musulman, nu este vina unei neasimilarii culturii oficiale moderne, ci dimpotriva. Ingustimea cu care modernitatea occidentala si-a privit alteritatile culturale este vinovata de multe probleme ce acum le punem in spatele ignorantei si globalizarii semnificata ca omogenizare (de fapt, ar fi doar o omogenizare la nivel procedural).

Demersul interpretativ a domnului Patapievici ilustrand “esecul si inapoierea noastra” se loveste de popularitatea cartilor sale ce ar trebui sau nu sa-i anuleze diagnosticul. Daca intr-o cultura inapoiata ca a noastra, cartile domnului Pataipevici sunt atat de populare, ce insemna acest lucru? Ii valideaza sau nu concluziile (cumva cinice)? Intr-o lume in care cartile lui Stephen Hawking despre univers se vand mai bine decat cele ale Madonnei despre sex, in care cultura a devenit o obligatie economica si militara, intr-o lume in care ne izbim din ce in ce mai des si pregnant de alteritati culturale, unde este ignoranta generala despre care vorbiti, domnule Patapievici?

P.S.: As fi interesat cum interpreteaza un reprezentant al culturii inalte (concept folosit anacronic in articolul cu pricina) urmatoarele versuri (cantate de un negru) din ultima melodie a Shakirei:
I never really knew that she could dance like this
He makes a man wants to speak Spanish.
Como se llama, bonita, mi casa, su casa
Shakira, Shakira.