Sunt cinci pelicule nominalizate la categoria “Cel mai bun film” despre care doresc să scriu aici.

Capote povesteşte cum celebrul scriitor Truman Capote se documentează în cazul unei crime oribile în Kansas pentru ultima sa carte şi dezvoltă o relaţie duală cu unul din asasini: e genul de luptă interioară între compasiunea umană pe care o simte faţă de o dramă şi rigoarea artistică care l-ar motiva în direcţia unei detaşări faţă de subiectul abordat.
E un film bun şi destul de închegat, deşi îţi lasă senzaţia nu prea se întâmplă nimic. Mi-a plăcut ambiguitatea sentimentelor lui Capote vizavi de acele crime, un fel de umanitate camuflată în demersul său artistic epuizant, însă nu m-a marcat.

Munich este preferatul meu la capitolul dezamăgire. În afară de muzică înălţătoare şi câteva scene în care oamenii ăia chiar nu s-au mişcat haotic în faţă camerelor, în afară de aceste detalii, filmul îţi crează impresia că e nevoie de mulţi bani că să faci o asemenea grozăvie de film.
Poate în Schindler’s List Spielberg chiar a făcut o treaba bună vizavi de drama evreilor, însă în Munich n-am priceput miza atât de grea acţiunii administrativo-vindicative din partea statului Israel pentru o cauza nobilă şi patriotică.
E un film despre o celulă de agenţi evrei ce urmăresc să cureţe pe acei palestinieni care asasinaseră acei sportivi la olimpiada din 1972 în Munchen şi dramele aferente participanţilor: noi ucidem sau suntem patrioţi? avem dreptul să răspundem la crimă prin crimă? vom crea vreodată pacea?
De ce m-a dezamăgit? Pentru că dramele istorice cu încărcătură etică de genul asta nu mă mai pasionează, pentru că dintr-un film precedat de imense reclame, m-am izbit de o peliculă ce mi-a cerut o săptămâna s-o văd (câte 20 de minute în fiecare zi), pentru că e plictisitor, pentru că acţiunea se mişcă încet pentru a crea o anumită greutate scenelor cu care totuşi n-am rezonat.

Pe scurt, e un film ce merită a fi văzut (cel puţin pentru a avea ce discuta cu prietenii) cu toate eforturile de rigoare, fără speranţa unei răsturnări epice la final şi cuprins de senzaţia clară că nu te afli în faţa unei capodopere cinematografice.

Good Night and Good Luck este filmul regizat de George Clooney ce povesteşte despre polemica (cu miza mai largă) purtată de jurnalistul Edward Murrow cu senatorul McCarthy (celebrul vânător de comunişti). Dezbaterea atinge teme actuale (lupta împotriva terorismului “cultural”), atinge şi meditaţia asupra rolului televiziunii în lupta împotriva ignoranţei, intolerante şi indiferenţei în ciuda monopolului de entertainement pe care-l suportă majoritatea mass-media.
E un film alb-negru bun, alert (în ciuda faptului că acţiunea de petrece în câteva studiouri şi birouri) care nu te plictiseşte, cu o performanţă notabilă a actorului principal,

David Strathairn şi ce te trimite cu gândul că George Clooney chiar a început să facă treaba bună şi pertinentă (vezi Syriana).

Brokeback Mountain este unul din cele mai bune ciudate filme văzute în ultimul an. E un film “ciudat” pentru că e o poveste de dragoste între doi bărbaţi. E un film bun pentru că te gândeşti la puterea dragostei în genere şi nu la homosexualitate sau homofobie.

It’s a New Age love story. Doi tineri (cowboy, rodeo-guys) care păzesc oile într-o vară se descoperă unul pe altul într-o legătură care le va contura vieţile. Se reîntâlnesc după 4-5 ani când erau deja căsătoriţi şi cu copiii, însă pasiunea lor rămâne la fel de intensă.
E un film ce-ţi da impresia că se petrece într-o linişte anume, într-o fanta temporală în care societatea este simţită undeva sus şi în acelaşi timp filtrată în zgomotul ei.
Cei doi protagonişti îşi suportă “istoria” (vieţile proprii în malaxorul social) doar pentru a se reîntâlni regulat, a merge “la pescuit” şi a se iubi. E vorba despre drama unei vis deviant şi marginal (de vreme ce nu este exteriorizat la nivel social).  Un vis care te consumă, ce îţi consumă energie pentru a-l ţine în viaţă, un vis atemporal pe care nu-l pot înlănţui într-un tipar social (de exemplu, o căsnicie)

Ce e mai ciudat, este că această poveste de dragoste din Brokeback Mountain m-a trimis cu gândul la povestea de dragoste din Noaptea de Sânziene: o poveste care se desfăşoară împotriva Terorii Istoriei şi consumă în mod dramatic eroii. Pe scurt, e o capodoperă de film.

Crash este preferatul meu pentru că povesteşte despre dragoste, rasism, Celălalt şi chestii culturale sau, mai degrabă, inter-culturale. Filmul este o plasă de poveşti din Los Angeles. Este o sită în care mai multe fundaluri culturale se filtrează, e un Hollywood ce te pune pe gânduri.
Distribuţia este bine aleasă și simţi o măiestrie actoricească.

Filmul îţi rupe sufletul. Sunt două scene grele din punct de vedere emoţional: scena accidentului şi scena cu fetiţa, ambele filmate, jucate, montate magistral. În scena cu fetiţa, timpul se opreşte pe muzica lui Mark Isham, tatăl o îmbrăţişează, se aude un urlet disperat şi mut. Apoi cerurile se deschid în mod pertinent şi salvator. Ştiu două prietene care nu au plâns la scenă asta; ştiu trei prieteni care au plâns.
E un film care ridică probleme vizavi de comunicarea interculturală, de alienarea într-un spaţiu în care nu-l ştim pe Celălalt, riscurile hermeneuticii suspiciunii şi frumuseţea eternă a iluziilor umane.

Dacă filmele anterioare (cu excepţia lui Brokeback Mountain) ar fi opţionale, Crash trebuie neapărat văzut.