Acest articol este o încercare rudimentară şi grăbită de-a extrage câteva informaţii din statisticile oferite de Google Analytics şi este inspirat din ceea ce au făcut cei doi economişti în cartea SuperFreakonomics.
Dacă pui întrebările potrivite, statisticile îţi pot oferi nişte răspunsuri pe măsură.

O lecţia de umilinţă este faptul că 60% din oamenii care au nimerit pe adrianciubotaru.ro au intrat doar o singură dată, iar cei care au intrat de mai mult de 200 de ori reprezintă 2,37% din totalul vizitatorilor.
Mai mult, 78% dintre oamenii care au intrat vreodată aici au stat între 0-10 secunde, 1-3 minute au stat 5,4% dintre vizitatori, iar 3-10 minute au stat 5,7%.

Ceea ce produci online, este judecat în câteva secunde în majoritatea cazurilor. Ai o singură şansă şi câteva secunde – not so plenty of time – ca să faci o primă impresie bună.

Îmbucurător ar fi faptul că Continue reading →

În medie, oamenii pe care nu-i simpatizăm spun mai multe inepţii decât cei pe care-i simpatizăm. Nu doar pentru că suntem înconjuraţi în medie de mai mulţi oameni destepţi decât idioţi, ci pentru că suntem înclinaţi să vedem mai accentuat greşelile şi scăpările celor pe care nu-i înghiţim.

În jocul confirmărilor pe care percepţia noastră le caută de multe ori, greşeala cuiva pe care nu-l simpatizăm justifică din plin antipatia noastră. În acelaşi mod, ne vine greu să acceptăm lucrurile bune pe care cineva antipatic le face tocmai pentru că nu se potriveşte cu percepţia noastră deja creată. Preferăm inerţiile, preferăm să uităm, să omitem tot ce contrazice un cadru deja creat decât să ne reconfigurăm o nouă părere.

Oameni omit multe fapte şi sunt sensibil de selectivi cu tot ce poate contrazice o opinie deja formată, iar uneori acest lucru se întâmplă pe bună dreptate. Am consuma multă energie şi mult timp să ne schimbăm opiniile despre anumiţi oameni în funcţie de cât de buni sau răi sunt ei în diferite ocazii. E mai pragmatic ca opinia deja formată să rămână constantă. Şi ce dacă te înşeli? Cel puţin rămâi tu însuţi, fidel ţie şi punctelor tale de vedere, iar bătaia de cap este mai mică.

Obtuzitatea opiniilor noastre despre oameni este mai ergonomică Continue reading →

În această ţară poveştile rele tind să circule mai repede decât poveştile bune, iar înfrângerea are picioare mai lungi decât victoria.

Uneori  – sper s-o simt din ce în ce mai rar – am impresia că România este o complicitate a înfrângerilor atât de mare încât atunci când cineva câştigă, lumea din jur devine suspicioasă şi neîncrezătoare. A fost ajutat nelegimim, a dat mită, a avut noroc chior, cunoaşte pe cineva sus-pus. În orice caz, avem tendinţa să credem că este ceva putred în orice lucru bun care se întâmplă aici.

Pentru că ne-am obişnuit ca lucrurile să meargă prost, pentru că ne-am obişnuit să fim înfrânţi. Înfrânţi de infrastructură, înfrânţi de funcţionari, de politicieni şi, mai presus de toate, înfrânţi de neîncrederea că lucrurile nu se pot îndrepta.

Chiar şi atunci când poveştile bune ajung la câţiva oameni, răspunsul de cele mai multe ori este invariabilul “Da, dar…”

E frumos cum curăţaţi voi gunoaie, însă în câteva zile vom vedea din nou PET-uri aruncate aici.

E bine că încurajaţi lectura, însă ce faceţi voi e doar o picătură într-un ocean.

Bine, ne implicăm civic, însă pe de altă parte politicienii, mogulii şi securiştii…

La orice mică parte bună a monedei, avem un revers imens cu lucruri rele. La câteva zâmbete, avem mii de încruntări, dezamăgiri şi înfrângeri, iar acest lucru trebuie să se schimbe şi se va schimba.
Treptat, accidentele bune de azi vor deveni reguli de conduită pentru mâine, iar masa critică de oameni care vor avea încredere şi se vor implica va începe să crească.

Viaţa noastră este o picătură într-un ocean şi, la naiba, cât de mult o preţuim! Viaţa lui Gandhi a fost o picătură într-un ocean de prejudecăţi şi neîncredere si, la naiba, cât de mult a inspirat şi cât de mult continuă să inspire!
O mică donaţie este o picătură într-un ocean, însă alături de celalalte donaţii poate salva o viaţă.

Ar trebui să învăţăm să ne împărtăşim mai rar scuzele înfrângerilor şi mai des mulţumirile în caz de victorie.

Un amic cu preocupări specifice mi-a povestit că starea de spirit al unui cumpărător influnţează probabilitatea ca produsul cumpărat să se strice într-un viitor oarecare. Atunci când cumperi un laptop sau telefon şi eşti trist şi nervos, sanşa ca produsele să se strice mai repede (sau sa le fi cumpărat deja cu un defect) este foarte mare.
Nu ştiu dacă să îl cred sau nu, însă de multe ori am observat că ghinionul este o stare de spirit.

Ştiu de la mama că starea de spirit a bucătarului influenţează gustul şi starea mâncării. Dacă  am fi suficienţ de atenţi, ne-am da seama dacă bucătarul a zâmbit sau nu în timp ce ne-a gătit. E un proces de extragere de sens asemănător celui prin care ne dăm seama – citind două rânduri – dacă cel care le-a scris erau trist sau nu.

Nu vorbim despre magie, despre schimbarea compozişiei chimice a mâncării datorate unei stări de spirit. Mai degrabă este vorba despre cum se aşează lucrurile şi oamenii în jurul nostru în funcţie de modul cum ne simţim. Citându-l pe Adrian Hădean, “bucătarul e ca un dj de radio, nu-l vezi dar ştii când zâmbeşte”.

Nu vorbesc de forţa gândurilor Continue reading →

Există o specie de cocori care migrează din China către sudul Indiei şi în drumul lor trebuie să treacă peste Himalaya, la un zbor peste 9000 de metri.
E o probă grea să jongleze cu curenţii de aer şi cu lipsa oxigenului, însă reuşesc să se sincronizeaze în stol şi să se aşeze pe cei mai buni curenţi pentru ca într-un final să reuşească să treacă dincolo de vârfuri alunecând uşor la vale către aerul cald care vine dinspre sud.

foto: Stelian Pavalache

Mai sus este doar o imagine pe care o port cu mine atunci când zilele aleargă mai repede decât ritmul respiraţiei mele, iar ultimele zile exact astfel s-au petrecut. Am repornit concursurile tweetika (inactive timp de două luni), iar marţi au fost Lecturile Urbane, evenimentul atipic din viaţa mea.

Înainte de fiecare ediţie de Lecturi Urbane intru într-o stare pe care dacă aş numi-o simplu de “agitaţie”, i-aş face o mare dezonoare. E o dimanică interioară pe care nu pot să mi-o stăpânesc, un fel de entuziasm sonor de care îmi este teamă ca poate exploda în jurul meu oricând.
În zilele de după Lecturi Urbane mă sunt alungat dintr-o poveste, epuizat şi pierdut.

Cristian Andrei de la Rating Politic mi-a dat acum câteva zile o leapşă în care m-a întrebat pentru ce anume aş milita, pentru ce anume aş ieşi în stradă şi am aşteptat înadins zilele de după eveniment, pentru că Lecturi Urbane constituie unul dintre prilejurile mele de-a ieşi în stradă, de-a-mi striga frustrarea nelocului potrivit şi de-a chema şi pe alţii alături.

Aş vrea să arăt prin tot ce scriu şi prin tot ce fac că ne-am născut la locul potrivit, indiferent că acest loc este România sau planeta Pământ.
Aş vrea să arăt că atunci când ajuţi pe cineva, toată lumea îţi devine un acasă.

Nu întotdeauna îmi iese, însă ştiu că nu mă voi oprit din încercări căci excesul de încăpăţânare merită întotdeauna ceva mai bun.

În fiecare zi suntem ajutaţi de oameni care nu ştiu să se ajute pe sine, în fiecare zi suntem cei mai buni prieteni pentru ceilalţi şi cei mai crunţi duşmani pentru noi înşine, în fiecare zi ne regenerăm puterea de a paria ceea ce nu avem pentru a deveni ceea ce încă nu suntem. În fiecare zi ambalăm întâmplările în poveşti pentru a le vinde mai departe, pe marea piaţă a relaţiilor umane.

În fiecare zi mergem pe stradă sub incidenţa unei fermecătoare probabilităţi de a fi ucişi. În fiecare seară ne culcăm în nişte case cu o minunată probabilitate de a se prăbuşi.

Dacă toţi oamenii de pe stradă sunt potenţiali criminali, dacă orice lift poate deveni o rachetă către iad, de ce angoasa procovată de aceste două situaţii nu este o regulă?

In Two for the money un tânăr fost fotbalist cu un talent uimitor în a prezice rezultatele meciurilor este recrutat de personajul lui Al Pacino (ce deţinea cea mai mare firmă de consultanţă sportivă) şi, printre altele, este convins prin următoarea replică: „Vinzi cea mai mare comoară din lume, vinzi certitudine într-o lume incertă. Oferi iluzia unei stabilităţi într-o lume instabilă, pariezi ce nu esti pentru a avea ceea ce nu ai.“ Continue reading →

Multor oameni li se pare ridicol să spună banalităţi. Rectific, mulţi oameni nu se simt confortabil să ştie că ei înşişi spun banalităţi. Nu se simt confortabili pentru că o asemenea postură nu se potriveste cu o imagine de sine deja formată.

Mulţi oameni fug de ridicol pentru că ridicolul este pentru ei aceeaşi încercare inconfortabilă. O situaţie socială în care ceilalţi te privesc cu blam activându-ţi frica de respingere.

Ridicolul este o situaţie creativă în care cineva are curajul să-şi provoace imaginea de sine. Atunci când ne provocăm imaginea de sine se produce schimbare, simţim cum creştem. Desigur, nu orice provocare a imaginii de sine provoacă mântuire. Şi un viol atentează la imaginea de sine şi nu are aceleaşi beneficii creative.

De multe ori este un act de modestie să îţi permiţi luxul de a spune banalităţi şi chiar prostii. De multe ori este un act de decenţă să nu încerci să fii nostim, isteţ sau profund (chiar dacă îţi iese). De multe ori, dacă îţi este cel mai la îndemână să fii ironic, de ce să alegi calea cea mai uşoară?
Care îţi sunt provocările dacă alegi ceea ce-ţi este cel mai la îndemână?

Să nu înţelegem că-i bine să spunem prostii cu orice preţ la fel cum nu este indicat să ieşim din zona de confort cu orice preţ. Nu trebuie să consumăm energie cautând ridicolul, dar nici nu merită să consumi energie şi timp fugind de situaţiile care în mod potenţial sunt creative.

Când păşim în zona ridicolului principiile sunt primul semnal de avertizare a disconfortului. Deşi principiile ascund de multe ori temeri pe care evitam să le înfruntăm, ele ne pot proteja doar prin frânare, nu prin accelarare. Sunt o raţionalizare slabă a daimon-ului socratic: îţi spun ce să nu faci, niciodată nu te învaţă ce să faci în mod real.

Ridicolul este în strânsă legătură cu creativitatea (are loc într-o situaţie de disconfort), cu modestia (este modestie să-ţi accepţi posibilitatea de-a spune banalităţi şi prostii) şi cu dezvoltarea personală (ne testăm principiile, ne înfruntăm temerile).

Ridicolul este o suspendare temporară a normelor sociale, iar de aici vine şi senzaţia că riscăm respingerea celorlalţi. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că normele sociale sunt reglate pentru media acceptată de o comunitate la un moment dat. Normele sociale (unele sprijinite prin mijloace legale şi punitive) ne protejează şi ne feresc de dezastre, însă de asemenea ne frânează în spatiul cald al mediocrităţii.
Nu spun că trebuie să dăm în cap oamenilor pe stradă doar pentru a transcende normele sociale şi a ajunge la creativitate şi dezvoltare personală. Nu aceasta este ideea, slavă Domnului!

Aroganţii au un foarte acut simţ al ridicolului, la fel cum îl au şi cei timizi (timiditatea este un atribut al orgoliului), iar experienţa mi-a spus întotdeauna că am mai multe şanse să găsesc oameni adevăraţi prin cei modeşti.

Nu există oameni care au încercat să se depăşească pe sine care să nu fi călcat în spaţiul ridicolului.
Într-o lume plină de laşi a fi curajos este ridicol. Într-o lume gri a încerca să aduci mai mult verde este ridicol.
Într-o turmă care se mişcă cu viteza celui mai lent este ridicol să accelerezi.

Este trist câtă energie consumăm pentru a părea normali şi în acelaşi timp este firesc acest lucru. Ne este teamă să ieşim din zona validată a normalului, iar a merge în genunchi consumă mai multe resurse decât mersul vertical.

Aşadar, a evita ridicolul înseamnă – de cele mai multe ori – a încerca să înaintezi în viaţă cu frâna de mână trasă.

Următorul articol nu este original, însă pune cap la cap şi elimină într-un mod inedit câteva informaţii existente pe piaţă.

După ce termină de scris Mizerabilii, Victor Hugo pleacă în vacanţă. Preocupat de receptarea carţii sale, îi trimite editorului o scrisoare care conţinea doar “?“. Editorul îi răspunde prin “!” spunându-i astfel că romanul are succes.
Cu această anectodă îşi începe Tor Nørretranders capitolul despre exformaţie în cartea sa Iluzia utilizatorului.

Semnul de întrebare a lui Hugo este rezultatul unui proces explicit de eliminare a informaţiei. Dacă în timpul procesului prin care formulăm un mesaj, eliminăm o mulţime de informaţii pe care le avem în minte, iar ele nu vor fi prezente în mesaj, atunci avem exformaţie = cantitatea de informaţie eliminată în mod explicit.
Aceasta înseamnă că pentru a cunoaşte cantitatea de informaţie eliminată pentru a formula mesajul ?, trebuie să cunoşti contextul. Editorul cunoştea contextul, discutaseră de nenumărate ori despre eventualul succes sau eşec al romanului Mizerabilii şi ştia că pe Hugo nu putea să-l preocupe decât un singur lucru când a pus întrebarea.

Autorul, Tor Nørretranders, plecând de la acest exemplu şi inspirându-se dintr-o teorie a calculului – adâncimea logică – introduce conceptul de exformaţie care spune că trasmiterea unei informaţii presupune ca în mintea destinatarului să se afle o informaţie interioară conectată cu exformaţia pe care o are în minte expeditorul.

De exemplu, dacă îţi spun că a murit Rex, tu trebuie să ştii în prealabil că Rex este un câine de care am fost ataşat enorm. Astfel fraza A murit Rex nu transmite o informaţie, ci o stare de spirit (durerea provocată de dispariţia lui). Transmit o informaţie despre mine (care este implicită în context), iar nu neapărat despre Rex.

Riscul comunicării ar fi acesta: Continue reading →

De multe ori, principiile mele încearcă să maschez temeri şi angoase pe care nu doresc să le confrunt. Nu pot mânca o felie de pizza cu fundul pe bordură nu neapărat pentru că am principii care-mi spun că pizza se mânca doar la masă, ci pentru că această postură este dincolo de confortul social pe care mi-l asum în mod obişnuit. Nu accepţi să fii luată în braţe în public nu pentru că ai un principiu asociat acestei stări, ci mai degrabă o teamă.

În virtutea unor principii de management, cineva îmi spunea zilele trecute:
“Eu nu pot să organizez un eveniment în modul cum îl organizaţi voi. Eu trebuie să ştiu câţi oameni chem, câţi îmi confirmă că vor veni şi câţi vin!”
În virtutea nevoii de control, în virtutea fricii de eşec, în mijlocul riscului de a o da în bară în stil mare.

Frica în sine este bună, mă ţine alert şi e plin de energie, însă atunci când este ambalată în principii, începe să lucreze împotriva mea. Frica este bună atunci când îndrăznesc în ciuda ei, iar nu atunci când încerc să o ocolesc cu raţionalizări ulterioare.

Curajul nu este absenţa fricii. Curajul se întâmplă atunci când mergi înainte în ciuda fricii.

Principiile sunt elemente prin care identitatea noastră devine coerentă pe plan social, însă în acelaşi timp pot deveni o cămaşă de forţă pentru dezvoltarea personală.

Nu îmi place să sap în spatele unor gesturi pentru a găsi frustrări sau copilării nefericite şi nu caut dedesubturi pentru că una din sursele optimismului meu spune că suntem mai mult decât frustrările noastre.
Anumite frustrări şi anumite complexe  pot constitui o etapă în explicarea unui fapt, însă ele singure nu epuizează dimensiunile faptului. Anumite bătăi luate în copilărie pot explica ce fac eu acum, însă nu mă justifică şi nu mă scuză. O copilărie nefericită mă poate face şi violator în serie, şi mare artist.

Complexul de inferioritate care te motivează să faci mai multe şi să mergi mai departe este acelaşi complex de inferioritate care te face nesigur, ezitant şi defetist.

Să folosesc o expresie învăţată în şedinţele de brainstorming, frustrările sunt la prima mână. Dacă te uiţi în urma gesturilor afli destule frustrări, însă dacă priveşti înaintea lor găseşti idealuri, vise şi obiective.
Este mult mai practic şi onest să judecăm oamenii nu după frustrările lor, ci mai ales după visele lor. Vom afla astfel că mulţi oameni au făcut lucruri frumoase şi măreţe din copilării nefericite, din frustrări sexuale şi complexe de inferioritate.