Acest articol este continuarea De ce Universul este cuplat la dorinţele noastre? şi va vorbi din perspectiva personală a cuiva care ţine un blog de mai mult de patru ani de zile şi are conturi active pe diverse reţele sociale.

Social Media este autostrada unde care pasiunile mele devin filtre sociale prin care periez zilnic informaţie şi persoane. Dacă înainte puteam comunica o pasiune doar în cerc restrâns, acum o pot comunica – prin blog, de exemplu – către mii de oameni. Astfel, pasiunea mea devine un semnal foarte puternic aruncat în mediul social din jurul meu.

O mică precizare. Când spun “mediul social din jurul meu” sau “am grijă cum mă port în societate”, înţeleg că societate poate însemna şi mulţimea cititorilor mei, la fel cum mediul social poate însemna şi mulţimea prietenilor de pe Facebook. Prin urmare, prezenţa mea în social media trebuie să comporte aceleaşi rigori după care ar trebui să mă ghidez şi în viaţa reală.

Dacă înainte doar un grup restrâns (familie, prieteni, colegi) se puteau roti în jurul dorinţelor mele exprimate social, acum am şansa să prind în dorinţele mele un cerc de oameni mult mai larg.

Teoria mea este următoarea: Continue reading →

Ai avut vreodată impresia că-n sufletul tău se află mai mult decât gândurile proprii? Cunoşti acea senzaţie că oricât de mult ai gândi despre tine nu vei reuşi niciodată să-ţi zbori dincolo de margini?

Uneori sufletul meu este bântuit de alte vise decât ale mele proprii, iar într-un exorcism de sine unicitatea mea ar consta în eventualul curaj de-a face lucrurile care au fost puse în mine de strămoşi.

Nu aspir spre inteligenţa izolată a geniului. Îmi doresc mai degrabă să devin un loc cald pentru sfatul bătrânilor. Îmi doresc o viaţă locuită de poveştile ceilorlalţi.
Prefer o poveste tragică la care putem participa cu toţii în locul uneia călduţe la care aş participa doar eu singur.

Îmi doresc o viaţă atât de largă încât şi ceilalţi să poată trăi în ea. Îmi simt parcusul de aici atât de unic şi valoros încât nu doresc să fiu singurul care-mi trăiesc miracolele.

Mă văd umblând prin oraş o ţeavă lungă de trei metri. Veneam de la Electrice cu ţeava în mână – costa 3 lei metrul – şi deja îmi imaginam viitoarea armă cu care voi trage cornetele. Cinci ţevi 2+2+1, cu două mânere şi o ţintă. Jucam vara în curtea şcolii sau în construcţiile imensului hotel din mijlocul oraşului.

Mă văd apoi făcând rost de rulmenţi, construind căruciorul în curte şi apoi dându-mă “pe variantă”.

Mă văd ascultând pe cineva mai mare explicându-mi cum injectorul lui e mai bun decât injectorul meu. Eu pocneam lovind de stâlp sau de un zid, pe când el relaxat, pocnea lovindu-şi călcâiul. O dată mi-a explicat că atât de mult încărcase injectorul încât, după detonare,  a găsit cuiul la vreo 20 de kilometri distanţă, la marginea unei şosele.

Mă văd la bunici în noaptea de Înviere unde era obiceiul ca tinerii să urce pe dealurile din jurul satului, să facă focuri uriaşe şi să pocnească carbidul în nişte ţevi imense de plastic.

Mă văd cutreierând oraşul cu vărul meu căutând cutii de chibrituri. Aveam amundoi o colecţie impresionantă pe care apoi o jucam într-un joc pe care-l numeam buca. Aşezam în mijlocul străzii cartoanele de la cutiile de chibrituri unele peste altele, iar de la o anumită distanţă trebuia să le nimerim cu un caiet învelit în copertă.

Mă văd cu un cui şi un ciocan în mână. Ieşeam în stradă, băteam cuiul în asfalt, iar în gaura formată curăţam praful de chibrit, iar apoi băteam cuiul cu ciocanul şi… bum!

Mă văd dând la bară cu o minge de 35.

Mă văd jucând şotronul, coarda şi elasticul, telefonul fără fir şi gâze, fete, flori, băieţi şi mă gândesc că m-ar interesa o istorie a acestor jocuri. Când au pătruns în România? Se jucau în perioada interbelică? Se jucau la ţară sau erau specifice zonelor urbane?

Mă văd jucând gropiţa în spatele şcolii cu monede de 1 leu şi 3 lei. Uneori mă antrenam în curte sau în casă, pe covorul persan din dormitor.

Mă văd legând aţă dintr-un gard într-altul, umplând o minge cu pietre şi colecţionând surprize Turbo şi Cincin.

Mă văd împingând un cerc pe stradă cu o căliţă sau legând un celofan de două şuruburi, aruncam în sus – în mijloc avea praful de chibrit, iar la impactul cu asfaltul… bum!

Mă văd la furat cireşe şi fugăriţi cu un câine lup, mă văd la furat pere şi fugăriţi cu o sapă în mână, mă văd la furat căpşuni şi nefugăriţi de nimeni.

Mă văd făcând cazemate prin copaci, sărind în fân peste cap (cum vedeam în filmele cu karate) sau călărind fără şa, fără pătură şi fără căpăstru.

În anii trecuţi, aveam perioade întregi când mergeam la muncă cu jumătate de oră mai devreme. Îmi faceam cafeaua, citeam presa online şi de cele mai multe ori scriam pe blog. Multe din articolele mele sunt scrise la birou. Unele sunt scrise în liniştea primelor ore, iar altele sunt scrise mai târziu printre picături.

Unele sunt scrise când am simţit, iar multe din ele sunt scrise pentru că mi-am impus să mă aşez în faţa calculatorului şi să scriu ceva. Magda îmi spunea zilele trecute câ nu are îndeajuns de multe frustrări pentru a fi o blogeriţă constantă, însă nu e vorba doar de frustrări.

De cele mai multe ori este o provocare să scoţi un gând, o idee din piatra seacă. Să te aşezi lipsit de chef uneori, să-ţi vină scriind şi să termini victorios după ultimul rând.
Uneori e onorabil să scrii pur şi simplu acceptând gândul şi riscul că nu de puţine ori poţi scrie platitudini, poţi fi ridicol. Nu întotdeauna îţi iese, însă e mai practic ca eşecul să te prindă încercând decât renunţând.

Inspiration is for amateurs spune probabil povestea unei discipline autoimpuse, însă şi mai aproape de adevăr spune poveste unui exerciţiu pe care îl faci cu tine însuţi. Deşi pare paradoxal, în cazul scrisului, ca şi în cazul improvizaţiei, e nevoie de multă muncă pentru a deveni spontan.

Am observat că oamenii inteligenţi se descurajează mai repede decât oamenii mai puţin inteligenţi.
Înţeleg inteligenţa în acel mod trunchiat (în care am fost educaţi) în care înseamnă complexitate, aşadar mai multă instabilitate şi vulnerabilitate. Cineva a menţionat în acest context că fericiţi cei săraci cu duhul şi dacă eram puţin mai prost, eram fericit, însă am impresia că problema este mai largă decat atât.

Oamenii inteligenţi îşi poartă şi îşi simt fragilitatea şi ies prin urmare mai greu din zona lor de confort. Îndrăznesc mai puţin pentru că ispita mândriei îî cuprinde mai des şi pentru că-i mai comodă contemplarea propriei complexităţi.

Oamenii inteligenţi sunt în medie mai timizi, însă timiditatea nu este efectul nesiguranţei, ci este banala consecinţă a inflaţiei de sine.

Există o întreagă tradiţie a inteligenţei văzută ca rană emoţională (câtă luciditate, atâta dramă!) şi provocatoare de dezechilibre, însă s-a vorbit mai puţin despre disciplina gândurilor pe care orice avans în cunoaştere trebuie să şi-l asume.
Orice avans în cunoaştere este un risc pentru imaginea de sine. Orice avans în cunoaştere presupune şi orgoliul asociat iniţiaţilor, a celor care cred că deţin o fărâmă de cunoaştere inaccesibilă celorlalţi şi prin urmare deţin o bucăţică de putere.

Orice avans în cunoaştere trebuie să presupună o smerenie aferentă. Modestia este o disciplină a gândurilor.

Drama nu constă în faptul că afli mai multe lucruri. Provocarea cea mai mare vine din modul cum gestionezi imaginea de sine după ce afli mai multe lucruri. You can’t handle the truth nu înseamnă că adevărul e groaznic, ci mai degrabă faptul că şandramaua personală este fragilă, iar acel adevăr nu are cum să fie integrat decât cu riscul unor comoţii personale.
O altă nuanţă în acest caz este şi mai interesantă. Nu toate adevărurile îţi sunt necesare, însă atunci când forţezi nota din orgoliul cunoaşterii,  încerci în mod artificial şi orbit de mândrie să te cuplezi la nişte adevăruri care nu sunt pe potriva ta, care nu sunt pe măsura ta.

Am scris rândurile de mai sus într-o cheie personală. Am observat la mine însumi cum setea de cunoaştere este cuplată de prea multe ori cu voinţa de putere şi are ca rezultat o imagine de sine distorsionată.

Când alergi după adevăruri pe care nu ai unde să le integrezi începi în mod inconştient să le foloseşti împotriva ta. Când îţi ascuţi sabia şi nu-i nici un oponent în jur, în mod inevitabil ajungi să te tai singur în ea.

Universul lucrează pentru îndeplinirea dorinţelor noastre nu este o idee optimistă şi iluzorie, ci dimpotrivă este una cât se poate de realistă şi de multe ori destul de înfricoşătoare. Optimismul acestei idei pleacă de la presupunerea că ne cunoaştem dorinţele noastre şi că, mai presus de orice, le putem controla.

După cum ştim, de cele mai multe ori nu ne cunoaştem dorinţele şi, pentru că dorinţele vin din acele profunzimi unde voinţa nu are acces, nu le putem controla. Multe dintre dorinţe nu le cunoaştem, nu le putem controla, însă de cele mai multe ori le proiectăm în mediul nostru social devenind semnale către ceilalţi. Semnalizăm către ceilalţi o mare cantitate de informaţie de care nu suntem conştienţi şi prin filtrul cărora ceilalţi ne judecă şi ne etichetează. (a se vedea blind spots din Johari window)

Dorinţele noastre reuşesc să iasă la suprafaţă într-un fel sau altul. Această suprafaţă nu înseamnă doar conştientizarea lor de către noi înşine, cât mai ales proiectarea lor către ceilalţi. În această proiectare semnalizăm dorinţe, temeri, ceea ce ne dorim să devenim şi de multe ori ceea ce am fost.
Omul este un mănunchi amplu de informaţii de care purtătorul nu este conştient niciodată în întregime. Nu ne controlăm ultimele resorturi, la fel cum nu putem privi în adâncurile propriei noastre priviri.

Asadar, Universul lucrează pentru realizarea dorinţelor noastre de care nu suntem întotdeauna conştienţi şi pe care nu le putem controla. De ce ţi-e frică, nu scapi este doar varianta negativă.

Făcând o paranteză, nu e de mirare cât de important este ceea ce proiectăm în jurul nostru şi n-ar trebui să uimească resursele uriaşe alocate în această direcţie (personal branding, public relations etc.) Universul social din jurul nostru se aliniază în funcţie de ce anume proiectăm.
În funcţie de ce anume proiectăm anumiţi oameni vor veni în jurul nostru, iar alţii  se vor îndepărta.

Dincolo de acestea, rămâne întrebarea de ce Universul este cuplat la dorinţele noastre? Există un magnetism al gândurilor, al dorinţelor? La toate acestea mi-aş dori răspunsul tău pentru că următorul meu articol va încerca – din perspectiva personală – să ofere câteva lămuriri.

La finalul fiecărui an, recapitulând întâmplările şi emotiile,  am un sentiment de recunoştinţă faţă de cei care m-au ajutat, m-au suportat şi mi-au fost alături. Anul 2009 a fost pentru mine unul ameţitor şi sper ca 2010 să fie mai echilibrat.

sursă foto: pantacruel

Am cunoscut mulţi oameni frumoşi în 2009, am trăit câteva poveşti frumoase şi aceeaşi şansă v-o doresc şi vouă în 2010!

Vă mulţumesc că citiţi acest blog şi că mi-aţi urmărit acţiunile şi prostiile de-a lungul anului. Mă bucur că am împărţit un gând bun, o supă, o limonadă, o plimbare cu bicicleta, o bere, o discuţie în parc, o cameră de hotel, un joc, un râs,  un dans!

La Mulţi Ani!

Un capitol din What The Dog Saw, ultima carte a lui Malcolm Gladwell (unul din autorii citiţi în anul care tocmai se încheie) se numeşte The Art of Failure şi analizează două modalităţi prin care oamenii talentaţi eşuează. Suntem sătuli de succese, vrem să ştim şi cum poţi rata, nu-i aşa?

O prima modalitate se cheamă sufocare (choke) care se intâmplă atunci, cand în condiţii de stres, sistemul explicit learning preia funcţiile normale ale unei acţiuni. De exemplu, atunci când conduci de ani de zile, majoritatea actiunilor efectuate la volan sunt inconştiente. Au fost atât de mult rulate încât au devenit banale, le cunoşti şi-n somn. Atunci când te sufoci – în condiţii de stres – începi să conştientizezi fiecare gest, fiecare acţiune şi folosind exemplul de mai sus, vei ajunge să conduci ca un începător devenind atent la fiecare mişcare.

A doua modalitate este panica. Ea cauzează cauzează perceptual narrowing. Dacă sufocarea este despre a gândi prea mult, panica este despre a gândi prea puţin. Sufocarea este pierderea instinctului, pe când panica este despre asfixierea în instinct.
Panica este un eşec banal (deţii prea puţine informaţii şi în mod firesc eşuezi), în vreme ce sufocarea este un eşec paradoxal căci are loc tocmai din cauza avalanşei de informaţii.

Pentru a ilustra diferenţele dintre panică şi sufocare s-au făcut o serie de experimente foarte interesante. Un profesor alb a testat în cadrul unui grup de studenţi albi Continue reading →

La o ediţie a Cenaclului Recitiri am adus spre lectură un basm din colecţia lui Petre Ispirescu pe care vă invit să-l citiţi aici: Ciobănaşul cel viteaz (.pdf). Luaţi-vă o pauză de un sfert de oră şi citiţi un basm, este o poveste de viaţă care va lucra în suflet chiar şi după ce-aţi închis cartea.

Eram curios de reacţiile celorlalţi pentru că se presupune că nimeni nu mai citeşte basme în ziua de azi şi, chiar dacă le mai frunzăreşte din când în când, nimeni  nu mai crede în basme.

Foto: ?

Personal, ador basmele din mai multe motive:
– se termină cu bine abia după ce eroul a trecut nişte probe iniţiatice, abia după ce-a rezolvat nişte conflicte, abia după ce a luptat şi-a muncit.
– eroul, deşi e viteaz şi inteligent, are nevoie de tovarăşi de drum şi de prieteni care îl ajută.
– povestea este una arhetipală şi actuală în care se poate recunoaşte oricine, indiferent de tradiţia culturală din care face parte.
– eroul unui basm nu-i un sfânt. Uneori e crud, alteori e neiertător, însă întotdeauna rămâne fidel sieşi.
– pentru că orice basm are o latură terapeutică
– pentru că ilustrează coerenţa lumii în care trăim. Binele este răsplătit, răul este pedepsit într-un fel sau altul, într-o lume sau alta.

Tu citeşti basme şi poveşti? Crezi în ele? Ai încercat să le aplici?

O poveste personală: Cum mă simt mai tânăr decât mulţi născuţi în urma mea