Category Archives: inspirație

Preselecţia oamenilor din viaţa noastră

Există şanse foarte mari ca două persoane care s-au întâlnit la o conferinţă în Rio de Janeiro să se reîntâlnească la un vernisaj la Roma şi să se salute din nou la o lansare de carte în New York. Dacă vă întâlniţi de două ori “întâmplător” puteţi spune că este o coincidenţă, dacă vă întâlniţi de trei ori este deja senzaţia unei lumi comune pe care o împărtăşiţi.

Preferinţele şi interesele noastre ne orientează pe anumite trasee sociale unde suntem înclinaţi să întălnim un anumit tip de oameni. Cred într-o stratificare pe orizontală a societăţii unde cei cu afinităţi şi interese comune se mişcă pe acelaşi etaj social. Deşi totul pare haotic şi random, există o ordine, există destule pattern-uri în relaţiile sociale din interiorul unei comunităţi.

Cum se face că ne întâlnim cu anumiţi oameni în mod regulat, deşi nu îi cunoaştem (exceptând probabilitatea oferită de geografie – vecinii de bloc, de exemplu)? Cum se face că nu ne întâlnim niciodată sau aproape rar cu colegii de serviciu în alte situaţii sociale decât cele zilnice de la birou?

Două exemple:

1. Am lucrat câteva luni la un restaurant McDonald’s în Bucureşti. Continue reading

O poveste cu valoare termică

Încerc să extrag sens din cât mai mult din ce trăiesc. Sensul este ca oxigenul, deşi uneori este bine să-mi suspend respiraţia. Nu sunt singurul,  este totuşi un reflex general uman în interiorul căruia mintea inventează sensuri în mod continuu.

Dincolo de acestea, încerc doar să descopăr şi/sau să inventez sensuri nu doar pentru a-mi lărgi înţelegerea, ci pentru a-mi lărgi locul afectiv pe care-l ocup în această lume. Mai bine spus, încerc să împărtăşesc cât mai mult din ce inventez şi descopăr. Mi-e teamă să nu rămân singur în propria descoperire sau sper – prin împărtăşire – ca orizontul propriu să devină şi al altora.

Mă îmbogăţesc nu doar prin descoperire de sine, cât şi prin împărtăşire cu ceilalţi. Tot ce inventez şi împărtăşesc este mai real decât tot ce descopăr şi nu împărtăşesc.

spoonful

Începusem acest articolul cu gândul să povestesc despre un obicei descoperit la mine însumi pe care n-am îndrăznit să-l împărtăşesc cu nimeni până acum şi m-am întins într-o introducere pe care o voi relua cu o ocazie viitoare.

De fiecare dată când rup pliculeţul cu ness introduc capătul rupt în ambajalul gol şi abia apoi arunc totul la gunoi. La fel fac şi cu plicuteleţele de zahăr sau ceai şi – atunci când am avut ocazia – cu ambalajele mâncării pentru pisică sau cu pachetele de ţigări.
E un gest solitar care uneori îmi trădează nevoia de ordine, iar alteori îmi declină frustrarea unor mâini lăsate în gol. Uneori este o igienă, alteori este o manie.

Am întrebat pe twitter şi mare mi-a fost mirarea să aflu că majoritatea bagă capătul rupt în ambalajul gol. Dintr-o dată gestul meu a părut perfect firesc. Legitimat de o majoritate am început să filozofez despre înclinaţia spiritului uman către ordine – vezi şi plăcerea de-a munci pentru a impune ordine în jurul nostru – şi despre mulţumirea de-a mai lumina încă un aspect intim şi ascuns al minţii umane.

Astfel, un gest solitar a devenit unul social, căci a căpătat noi sensuri şi noi greutăţi prin împărtăşire. Atunci când un gest solitar devine o mică poveste mărim locul afectiv pentru sentimentul-de-acasă-în-această-lume.
Este nevoie de poveşti – fie ele scurte sau aparent absurde – pentru a încălzi aerul din jurul nostru.

La extrem, putem iniţia o comunitate (un grup pe Facebook, de exemplu) a celor care bagă capătul rupt în ambalaj – sunt sigur că vom cunoaşte destui oameni pitoreşti – şi astfel un simplu gest intermediar, neglijat de mainstream-ul meditaţiilor filozofice, poate deveni un puternic liant social. O comunitate, un grup de discuţii, un forum dincolo de clase sociale şi preferinţe politice, începutul unui studiu, diagnosticul necesar despre spiritul vremurilor.

Da, dar ce spun toate acestea despre noi înşine? Destule lucruri bănuiesc, căci dacă împărtăşim un gest aparent banal, ascultarea celorlaţi contribuie cu noi sensuri la povestea noastră, nu-i aşa?

Apologia prietenilor puţini

Nu am foarte mulţi prieteni apropiaţi şi nu am un grup de referinţă unitar.
Mă raportez uman şi profesional la artişti, la antreprenori şi la activişti (în sens nonguvernamental).

De aici decurg pentru mine două probleme:

1. Resimt o mai mică presiune din partea celor apropiaţi.
Prietenii, familia, colegii sunt primul inel social de încredere. Sunt aceia care au aportul cel mai semnificativ la continuitatea identităţii mele.
Cu alte cuvinte, cei apropiaţi sunt conservatorii coerenţei lumii în care mă mişc. Fără prieteni, Universul pare mai lipsit de sens decât este în realitate.

Prietenii sunt primii care rezistă la încercările de a te schimba. Continue reading

Să-mi onorez povestea…

Adrian CiubotaruFoto: Alin Pandaru

De câte ori obosesc, de câte ori devin prea greu să mă ridic din pat încerc să-mi aduc aminte de toţi cei care de-a lungul timpului n-au crezut în mine. Uneori acei oameni îmi sunt cel mai bun combustibil interior.
În afară de ei, îmi rămân câţiva prieteni care mă trag de mânecă atunci când devin prea arogant sau prea modest.

De câte ori îmi pierd zâmbetul îmi aduc aminte de toţi cei care au ştiut într-un moment sau altul să mi-l ofere. Îmi aduc aminte cum mulţi au avut curajul să zâmbească nu din prea plinul lor, ci din prea puţinul lor.

Ce greutate are un zâmbet atunci când ai toate pânzele sus?

Uit cu uşurinţă – deşi n-ar trebui întotdeauna – binele pe care l-am făcut celorlalţi, însă îmi amintesc imediat momentele când cineva mi-a pus mâna pe umăr.

I need a little violence to wake me up este o frază pe care a rostit-o Chuck Palahniuk într-un interviu şi pe care mi-o aduc aminte ori de câte ori am impresia că devin prea blând cu mine însumi.

M-am trezit aruncat în afara propriei poveşti pe care nu ştiu întotdeauna să mi-o onorez şi primul pas este să ofer ce nu deţin cuiva care are nevoie de ceva ce posedă deja. Voi reveni cu ceilalţi paşi.

Eu cred că se poate

În ciuda multor piedici, în ciuda multor inerţii şi vicii ale sistemului, în ciuda unor mentalităţi coapte zeci şi sute de ani, eu cred ca lucrurile şi oamenii din jurul nostru se pot schimba. Mediul din jurul nostru se poate îmbunătăţi. Dorinţa de-a ne implica, dorinţa de-a contribui cu ceva la comunitate este o constantă care se va manifesta ori de câte ori va avea prilejul. Nu-mi fac griji în aceasta direcţie.

Indiferent că lucrăm 12 ore pe zi, indiferent că n-avem resursele financiare, indiferent că suntem lipsiţi de timp şi de energie, dorinţei noastre de-a ajuta pe ceilalţi rareori i se face vreo nedreptate pe termen lung.

Grijile mele se îndreaptă către aceia care doresc să contribuie, însă nu îndrăznesc, către aceia care ascultă prea mult corul celor care cred că nu se poate. Pentru aceştia un eveniment de genul Green Conference este o gură de aer proaspăt, iar pentru noi toţi a fost un prilej de-a ne pune resursele şi poveştile la aceeaşi masă.

În cadrul Green Conference, la secţiunea Green Social Media, am vorbit despre social media din perspectiva implicării sociale alături de Cristian Manafu, Bobby Voicu, Alexandru Negrea şi Adrian Soare.
Am vorbit repede – sunt atâtea de spus!, iar spre final, la secţiunea de întebări, am fost uşor agresiv/ înflăcărat (reacţiile au fost împărţite).

Au fost prezentări bune, lumea a părut interesată, unii din sală chiar îşi notau idei de pe urma prezentărilor şi eu cel putin am plecat de la conferinţă plin de energie şi entuziasm. Ce n-am apucat să spun mai clar şi mai concis este ideea că social media este cea mai bună magistrală pe care pot merge cei care vor să se implice social. Totul e build in, e nevoie doar de pasiunea noastră. Suntem o generaţie foarte norocoasă, cu provocări pe măsură.

Partea cea mai interesanta pentru mine personal a fost workshopul Green Social Media in cadrul caruia au fost invitati Adrian Ciubotaru, Adrian Soare, Alexandru Negrea si Bobby Voicu. Oamenii sunt buni, buni rau…. pe felia lor de tort. Pentru mine a fost o revelatie si mi-a adancit increderea ca se poate face treaba in tara asta si ca freelancer daca si ai, normal, ceva de spus/comunicat.
Ma bucur ca am avut ocazia sa le ascult prezentarile si vreau sa le multumesc si pe aceasta cale pentru imput-urile indirecte pe care le-au transmis persoanei mele. Multumesc si lui Manafu…se stie.

De aici.

Mă bucur că am cunoscut-o pe Roxana Rugină, am aflat de la ea despre proiectul @hitechpedia#orasulinteligent.
Chinezu a scris despre eveniment: Despre Manafu şi urmările lui în .ro

Despre erezie şi utopie

Eretic… Eretic e foarte bine, de fapt. Marele avantaj al ereticului este acela că ştie, cunoaşte foarte bine cultura, societatea, religia dominantă în care trăieşte, căci a ieşit din ea şi, în acelaşi timp, are o perspectivă externă, un ochi extern prin care o poarte vedea.

Este o mai fragment, un scurt manifest susţinut de unul dintre cle două personaje din ultima carte a lui Vasile Ernu – Ultimii eretici ai Imperiului. Mai jos, autorul – în discuţie cu Costin Rogozanu – îşi riscă un punct de vedere destul de curajos:

In acest moment eu nu am solutii fermecate insa sint totusi un optimist. Eu cred cu convingere, de exemplu, ca trebuie sa reinventam utopii. Omenirea fara utopie este moarta. Moartea utopiei face sa dispara viitorul, iar cind viitorul dispare, dispare de fapt actualitatea/realitatea. Omul trebuie sa reinvete sa viseze pentru a nu-si pierde prezentul. Numai masinile nu au vise. Stiu ca utopiile au adus si multa suferinta insa acesta ne este destinul.

Nu ştiu cât de serios este luat Vasile Ernu, însă mi-aş dori să citesc despre probemele pe care le ridică în ultima sa carte pe mai multe bloguri. Deocamdată, am citit o recenzie la Dragoş C. Butuzea şi o opinie generalistă aici. Eu voi reveni cât de curând pe acest subiect.

Oraşul a citit la Lecturi Urbane

IMG_5567 4073541680_7be200088c_m
Foto: Andu Novac dsdasdasdadasds Foto: Anna Pope

Mai îmbucurător decât faptul că multora dintre cei prezenţi le-a plăcut acţiunea de ieri este gândul că abia aşteptăm ediţia viitoare.
Am fost 60 de entuziaşti, am împărţit în jur de 200 de cărţi şi timp de o oră şi jumătate am fost cei care am dat tonul lecturii în metrou.

Am fost 60 de bloggeri, oameni de pe twitter, jurnalişti, fotografi, călători, cititori, voluntari şi artişti care am făcut un eveniment cultural într-un mod firesc de care avem atâta nevoie. Continue reading

Lecturi despre noi înşine

Duminică, la o întâlnire de grup pentru a pune la punct ultimele detalii legate de Lecturi Urbane, am adus fiecare câteva cărţi pe care le vom împărţi în metrou în timpul evenimentului. S-au strâns vreo 40 de cărţi, iar Între Orient şi Occident a lui Neagu Djuvara mi-a făcut cu ochiul şi-am promis c-o voi citi, iar marţi – la eveniment – o voi returna pentru a fi inclusă în circuit.

Am scos câteva fragmente pitoreşti pe care le împărtăşesc aici. Spre hazul sau nehazul fiecăruia despre Ţările române la începutul epocii moderne (1800 – 1848)

Cu privire la obiceiurile culturale locale, în 1806, a doua zi după ce-a sosit la Bucureşti, doamna Reinhard – soţia consului francez – îi scria mamei sale:

“M-am dus să văd odăile în care aveam să locuim; mi s-au părut foarte goale: Continue reading