Încerc să extrag sens din cât mai mult din ce trăiesc. Sensul este ca oxigenul, deşi uneori este bine să-mi suspend respiraţia. Nu sunt singurul, este totuşi un reflex general uman în interiorul căruia mintea inventează sensuri în mod continuu.
Dincolo de acestea, încerc doar să descopăr şi/sau să inventez sensuri nu doar pentru a-mi lărgi înţelegerea, ci pentru a-mi lărgi locul afectiv pe care-l ocup în această lume. Mai bine spus, încerc să împărtăşesc cât mai mult din ce inventez şi descopăr. Mi-e teamă să nu rămân singur în propria descoperire sau sper – prin împărtăşire – ca orizontul propriu să devină şi al altora.
Mă îmbogăţesc nu doar prin descoperire de sine, cât şi prin împărtăşire cu ceilalţi. Tot ce inventez şi împărtăşesc este mai real decât tot ce descopăr şi nu împărtăşesc.
Începusem acest articolul cu gândul să povestesc despre un obicei descoperit la mine însumi pe care n-am îndrăznit să-l împărtăşesc cu nimeni până acum şi m-am întins într-o introducere pe care o voi relua cu o ocazie viitoare.
De fiecare dată când rup pliculeţul cu ness introduc capătul rupt în ambajalul gol şi abia apoi arunc totul la gunoi. La fel fac şi cu plicuteleţele de zahăr sau ceai şi – atunci când am avut ocazia – cu ambalajele mâncării pentru pisică sau cu pachetele de ţigări.
E un gest solitar care uneori îmi trădează nevoia de ordine, iar alteori îmi declină frustrarea unor mâini lăsate în gol. Uneori este o igienă, alteori este o manie.
Am întrebat pe twitter şi mare mi-a fost mirarea să aflu că majoritatea bagă capătul rupt în ambalajul gol. Dintr-o dată gestul meu a părut perfect firesc. Legitimat de o majoritate am început să filozofez despre înclinaţia spiritului uman către ordine – vezi şi plăcerea de-a munci pentru a impune ordine în jurul nostru – şi despre mulţumirea de-a mai lumina încă un aspect intim şi ascuns al minţii umane.
Astfel, un gest solitar a devenit unul social, căci a căpătat noi sensuri şi noi greutăţi prin împărtăşire. Atunci când un gest solitar devine o mică poveste mărim locul afectiv pentru sentimentul-de-acasă-în-această-lume.
Este nevoie de poveşti – fie ele scurte sau aparent absurde – pentru a încălzi aerul din jurul nostru.
La extrem, putem iniţia o comunitate (un grup pe Facebook, de exemplu) a celor care bagă capătul rupt în ambalaj – sunt sigur că vom cunoaşte destui oameni pitoreşti – şi astfel un simplu gest intermediar, neglijat de mainstream-ul meditaţiilor filozofice, poate deveni un puternic liant social. O comunitate, un grup de discuţii, un forum dincolo de clase sociale şi preferinţe politice, începutul unui studiu, diagnosticul necesar despre spiritul vremurilor.
Da, dar ce spun toate acestea despre noi înşine? Destule lucruri bănuiesc, căci dacă împărtăşim un gest aparent banal, ascultarea celorlaţi contribuie cu noi sensuri la povestea noastră, nu-i aşa?
