Acum câţiva ani am scris o replică furibundă la un articol – Note berlineze – din Dilema Veche al lui Andrei Plesu. Replica mea o intitulasem Domnul Pleşu este prost, iar apoi am calmat titlul în Domnul Plesu fabulează.

Chiar dacă unele argumente le pot relua acum, nu mă mai recunosc nici în ton, nici în subtilităţi şi nici în agresivitate. Am citit la scurt timp un comentariu pertinent al lui Dragoş Bucurenci (răspunzându-i lui Cosmin Pojoranu care îi semnalase articolul meu) în care ideea era următoarea:

Dacă timpul oricum ne va da dreptate, ce rost are să fim agresivi?

M-am regăsit în descriere. Dacă blogurile, social media sunt în avangarda unor lucruri fireşti, ce rost are să ne isterizăm? Dacă noi suntem pe valul cel mare şi bun, ce rost are să fim agresivi în mod gratuit şi ostentativ de cele mai multe ori?

Între timp însă, în multe zone ale blogosferei, lucrurile nu s-au schimbat prea mult, iar raportarea la media clasică de exemplu se face în acelaşi stil. O aceeaşi modă a agresivităţii continuă nestingherită şi nesancţionată şi, culmea, e văzută de mulţi drept reţeta succesului.

Sunt bloguri pe care se poartă o adevărată vânătoare de virgule-lipsă în articolele din presa clasică, oameni care sar în sus că linkurile pe site-ul unui ziar sunt codate în vreun fel, că ei nu sunt chemaţi consulanţi sau eterna poveste cu parfum de adolescenţă ignorată cum că “femeile care lucrează în PR sunt proaste”.

Ca unul dintre acei bloggeri vechi, am văzut cum s-au asezat şi încă se azează lucrurile şi pot spune că nu mă regăsesc în acest dialog mereu neînceput şi nici în această cruciadă agresivă care-şi ratează în permanenţă ţinta.

Blogosfera este situată într-un soi de excepţionalism socio-profesional (nu-i nici presă, nici societate civilă, nici industrie) şi încă nu s-a cuplat decât sporadic la anumite mecanisme care fac o comunitate – îndrăznesc să spun şi o societate – normală, aerisită şi civilizată.

Deşi suntem favoriţii istoriei, multe complexe au rămas din vremea când explicam fetelor la Motoare de ce e tare să fii blogger. Mergem la evenimente, suntem invitaţi ca vorbitori peste tot, ne comportăm ca nişte jurnalişti alintaţi şi lideri de opinie nonconformişti, însă luaţi la bani mărunţi suntem nişte mici enclave formate din prietenii, afinităţi şi resturi din bugetele de publicitate.

Toate acestea n-ar fi rele, dacă n-aş observa că de fapt nu se doreşte un dialog, iar postura multor bloggeri a rămas la fel de imbufnată ca acum câţiva ani. La orice eveniment în care sunt puşi faţă în faţă jurnalişti şi bloggeri, cei din urmă sunt cei mai agresivi. La orice conferinţă unde sunt chemaţi oameni din PR şi bloggeri, ghiciţi vă rog unde este cantitatea de aroganţă şi agresivitate mai mare?

Un exemplu de stilistică agresivă ar fi următorul reflex: arunci un articol agresiv, documentat incomplet şi în cel mai pur stil de tabloid, iar apoi aştepti confirmările, dezminţirile şi comentariile scandalizate. Nu este cu nimic diferit de situaţia:

Ne scuzati că v-am trezit din somn. Şţiti, aţi fost înjurat la noi în emisiune, doriţi să intraţi în direct şi să ne oferiti o declaraţie sau o dezminţire?

Deşi s-a legitimat şi-a confirmat în nenumărate ocazii şi-ar trebui să poarte acea relaxare şi îngăduinţă specifică victorioşilor, Zoso a rămas acelaşi agresiv şi acru. Dacă zoso.ro este un blog citit, traficat şi prin urmare este un produs de succes, creatorul său – Vali Petcu – a rămas acelaşi geek adolescent cu stângăciile, frustrările sale sau teama sa de respingere.
Un adolescent nu-i mulţumit nici atunci când îl asculţi şi faci ca el.

Una dintre problemele blogosferei – aflată încă în adolescenţa sa – este faptul că nu i se aplică criteriul de accountability. De la clienţi vrem răspundere, de la presă vrem răspundere, însă bloggerii în propria grădină fac ce vor, împroaşcă pe cine vor sub scuza că îşi plătesc singuri propriul domeniu şi hosting. Vreau să devin propriu meu mogul pare să devină idealul multor bloggeri ancoraţi în proiecte de nişă care îşi poartă propriile resentimente sub aura profesionalismului.

Nesimţirea şi agresivitatea nu transmite semnalul neatârnării şi independenţei noastre ca bloggeri şi creatori de conţinut. Dimpotrivă, nu aduce nimic nou şi perpetuează aceeaşi stilistică de mahala încetăţenită în alte locuri şi la alte generaţii decât cea a noastră.

Într-o notă optimistă de final, aş observa cum o cauză care a fost cea pentru Daniel Răduţă a fost rezolvată fără apelul şi fără implicarea multor bloggeri de top. Aceasta arată că în afară de vârfurile sale fireşti sau nefireşti, orice comunitate are nevoie de o clasă medie activă, de o masă critică de oameni care implicându-se pot produce o diferenţă, pot rezolva o situaţie.

Am întrebat zilele trecute pe twitter care este traducerea expresiei leap of faith în limba română. Speram să găsesc o expresie care să spună mai mult decât traducerea mot à mot, iar Tina mi-a găsit o explicaţie perfect mulată pe speranţa nedeclarată – nefiind interesat de nuanţe “teologice” –  a întrebării.
Leap of faith implică un risc asumat sperând că totul va fi bine, într-o română pitorească Cu Dumnezeu înainte!

Atâta timp cât nimeni nu poate stăpâni prin cunoaştere toate variabilele drumului, orice înaintare pe orice drum presupune un act de credinţă. Când nu ştii ce te aşteaptă şi totuşi mergi înainte, te rişti. Dacă ştii ce te aşteaptă şi înaintezi, nu se întâmplă nimic nou, iar riscul este inexistent.

Astfel, pentru a aduce lucruri noi în viaţa noastră, trebuie să riscăm. Lucruri noi nu înseamnă neapărat lucruri bune sau lucruri utile, însă dacă mărim cantitatea de evenimente noi din viaţa noastră creştem probabilitatea ca unele dintre acestea să ne prindă bine.

Astfel, orice risc poartă cu sine posibilitatea unor oportunităţi, căci oportunităţile apar pe calea riscului.
Dacă viaţa este un imens mecanism pedagogic atunci sunt mari sanse să se folosească de capacitatea noastră de-a risca pentru a ne vorbi şi pentru a ne transmite semne.

A înainta pe calea riscului necesită un leap of faith, presupune o doză de naivitate sănătoasă şi denotă acea siguranţă a acelor care merg înainte deşi nu deţin toate datele şi toate informaţiile.

Multe lucruri din viaţa noastră le facem fără o prospectare prealabilă. Uneori este o imprudenţă, alteori este un curaj. De cele mai multe ori, labirintul propriei vieţi îţi cere să înaintezi pe încredere. Încredere că la final nu ne aşteaptă un monstru rău, că bine facem, bine găsim, că nimic din ceea ce ni se va întâmplă nu va fi peste puterile noastre.

A risca înseamnă a avea încredere că poţi mai mult decât crezi în momentul actual. A împinge puţin mai departe aria posibilităţilor tale cere o doză de modestie: aprecierea pe care mi-o fac la momentul actual este sumară şi nevoie de noi oportunităţi pentru a mă cunoaşte mai bine pe mine însumi.

Autocunoaşterea nu este un rezultat al unui act de contemplaţie, este mai degrabă un proces continuu care se întâmplă în mijlocul bătăliilor.

Este nevoie de multă flexibilitate pentru a lăsa riscul să intre în viaţa noastră. Riscul care presupune o cantitate implicită de nou în viaţa noastră poate destabiliza o personalitate rigidă, poate dezorienta dacă nu este filtrat cu atenţie. Nu orice risc ne aduce în mijlocul unei situaţii creative (la urma urmei, astfel definesc eu o oportunitate) şi nu orice pas riscant este sincron cu nostalgiile şi visele pe care le avem la un moment.

Dincolo de acestea – – este mai eficient (eficienţa trebuie să fie unul dintre criterii) să fim mai-degrabă-imprudenţi decât mai-degrabă-prudenţi.

Dacă eşti tânăr şi simţi că în jurul tău nu este loc de visele tale, atunci deja ai îmbătrânit o dată cu finalul acestei fraze.
Dacă lumea pe care o vezi ţi se pare batută în cuie o dată pentru totdeauna, atunci deja ai pierdut o bătălie importantă cu finalul acestei fraze.
Dacă realismul observaţiilor nu este urmat de naivitatea acţiunilor tale, atunci deja îţi trăieşti propria retragere.

Visele noastre trebuie să provoace status quo-ul lumii din jur. Fără această provocare, devenim o simplă pleavă purtată de ici de colo pe uliţele istoriei.

În loc de ofensivă impertinentă specifică vârstei există o mentalitate de asediaţi în rândul multor tineri. Îşi construiesc enclave sociale, culturale şi profesionale, iar singurul gând este rezistenţa şi defensiva. Asediaţi de indiferenţa, nesimtirea, birocraţia, corupţia din jur.
În jungla din jur, eu şi prietenii mei formăm o enclavă de normalitate şi rezistăm asaltului provocat de mediocritatea şi mentalitatea bolnavă majoritară, gândeşte un astfel de tânăr.

Acest lucru nu este suficient şi nici măcar eficient. În acest mod, cheltuim imense cantităţi de energie doar pentru a ne păstra normali, doar pentru a nu ne exaspera, iar speranţa noastră este că vom rezista. Poate vom rezista o generaţie – suportând costuri mari, însă treptat vom deveni mai puţini, vom fi cuprinşi de blazare şi pesimism demografic.

În cadrul Lecturilor Urbane unde un grup de tineri se strânge şi citesţe în metrou, rareori mi-a fost dat Continue reading →

Din această săptămână mă găsiti şi în comunitatea Gandul.

În articolul trecut observam cum a te opri la diagnostic fără a încerca un tratament este o situaţie dureroasă în care se regăsesc mulţi oameni inteligenţi din această ţară.
Aceast blocaj creează o complicitate a înfrângerilor şi face ca distribuţia poveştilor frumoase să fie deficitară în societatea actuală. Pe aceste meleaguri, din păcate, poveştile triste circulă cu mai multă repreziciune decât poveştile de victorie. Poveştile frumoase se opresc la cercul prietenilor, pe când cele triste trec orice bariere, ajung în gura vecinilor şi – victorie! – la ştiri.

Orice societate sănătoasă are nevoie de o distribuţie lină, de-a lungul reflexelor fireşti şi nesenzaţională a poveştilor frumoase, a victoriilor şi a lucrurilor care între timp s-au schimbat în bine.

Până la un punct blocajul provocat de oamenii inteligenţi care se opresc la marginea diagnosticului pare de înţeles. Continue reading →

Tot ce se întâmplă bun în această ţară este rezultatul muncii câtorva de-a convinge pe alţi câţiva că – în ciuda a toate – merită făcut ceva. Toate ideile frumoase, toate proiectele sociale ambiţioase s-au izbit în lungul drum al implementării lor de neîncrederea inteligentă a oamenilor din jur.

Numesc acest tip de neîncredere una inteligentă pentru că motivele logice şi întemeiate pentru care nu merită să te complici cu nimic în această ţară vin de la oameni cultivaţi şi înteligenţi care ştiu în mod obiectiv următoarele adevăruri:

1) Nu merită să încerci să schimbi nimic pentru că nu vei reuşi, vei găsi piedici peste tot începând de a mentalitatea oamenilor până la frânele puse de legi, birocraţie, factori politici şi economici.

2) Atunci când schimbarea se petrece, va fi la un nivel atât de mic încât nu va conta aproape deloc în marasmul şi amorţirea generală.

Prin urmare, în mod logic, nu merită să te complici, nu merită să te implici social, nu merită să încerci să schimbi nimic.

Dacă nu te-ai izbit de neîncrederea oamenilor inteligenţi din jur nu ştii ce înseamnă să duci un lucru până la capăt, nu ştii ce înseamnă să te baţi pentru o idee în care crezi. Cu alte cuvinte, n-ai încercat aproape nimic.

De ce se întămplă lucrul acesta aparent paradoxal?
În faţa tabloului imens al lucrurilor care merg prost în această ţară – trebuie să fii nebun să încerci să faci un singur lucru care să meargă bine. La cât de generalizată este metastaza trebuie să fii nebun să crezi că poţi îndrepta ceva.

În mare parte, a deveni inteligent în această ţară presupune o instantă desolidarizare de noroiul din jur. Înaintăm în drumul educaţiei noastre disociindu-ne în permanenţă de tot răul specific naţional (politicienii, maneliştii, corupţii, nepotiştii, inculţii, hoţii, incompetenţii etc.). Această disociere vine la pachet cu lipsa de implicare – a te implica presupune a te păta cu bună ştiinţă sau a fi cu întru totul naiv – şi cu neîncrederea că lucrurile ori nu se schimbă deloc, ori avem nevoie de generaţii întregi pentru a vedea şi a produce schimbarea în bine.

Prin urmare, a fi inteligent în România înseamnă a constata cu mai mare precizie amploarea răului şi a conchide că nu prea este mare lucru de făcut pentru a îndrepta situaţia. A deveni inteligent înseamnă a afla cu stupoare că eşti deja înfrânt de tot ce este în jurul tău.

Aici se întâmplă un fenomen care ar trebui să ne pună pe gânduri: dacă inteligenţa proprie nu este cuplată cu dorinţa de-a contribui în mod activ în jurul nostru şi dincolo de interesul nostru imediat, atunci toată inacţiunea se întoarce împotriva noastră. Devenim acri, resentimentari, consolaţi, îmbătrâniţi devreme, înfrânţi.

În România, există mai multă acreală în rândul oamenilor cultivaţi decât în eşaloanele sociale “inferioare”, iar această situaţie este un semnal al nefirescului în jurul căruia gravitează societatea actuală.
Prin contrast, cei mai puţin acri oameni din România sunt cocalarii (şi nu o spun cu acreală). Ei au încredere că lucrurile merg bine, au încredere că pot prospera. Ei au încredere pentru că nimic din jurul lor nu-i deranjează, lucrurile sunt fireşti şi pe potriva lor.

În România, inteligenţa apare o dată cu pierderea entuziasmului (dacă a existat cândva pe traseul dulcei ignoranţe), iar această situaţie nu poate fi corectată cu argumente oricât de logice şi obiective ar fi acestea.

Parcă numai mie mi se întâmplă să dau peste tipe de genul asta!

Unde-i găsesc pe toţi, frate?

Replicile de mai sunt sunt antologice. Le-am auzit spuse de prieteni şi prietene care se plâng de modul cum oamenii aterizează mai puţin fericit în viaţa lor.

Mai precis, se plâng că atrag în viaţa lor doar anumite tipuri de persoane.
Mai precis, se plâng că nu-şi dau seama cum transmit semnalele prin care atrag anumiţi oameni în viaţa lor.
Mai precis, chiar dacă uneori îşi dau seama, se plâng că nu pot stăpâni tot ce pot transmite către ceilalţi.

Desigur, nemulţumirile cu privire la oamenii din viaţa ta sunt direct proporţionale cu nemulţumirile legate de propria persoană. Dincolo de acestea, ideea rămâne: nu putem stăpâni tot ce transmitem către ceilalţi.
De cele mai multe ori, indiferent ce cuvinte alegem să rostim, spunem acelaşi lucru despre noi. Există o frecvenţă unde nu putem truca ceea ce suntem.

Este ceva dincolo de cuvintele şi faptele noastre care spune mai multe decât alegem noi să spunem. Suntem mai mult decât alegem noi să fim.

Faptele pe care le facem sunt doar partea vizibilă a scenei pe care se derulează viaţa noastră. Există o lume în noi înşine care ne precede, care scapă controlului şi care de multe ori simţim cum ne ghidează. Nu foarte rar, am impresia că ceea ce fac este desfăşurarea unor pulsiuni care, deşi sunt ale mele, nu pornesc din voinţa şi conştiinţa proprie.

Oamenii pe care îi atrag în viaţa mea răspund unor nevoi de care eu nu sunt conştient de cele mai multe ori. Oamenii care roiesc în jurul meu văd în mine lucruri pe care eu nu reuşesc întotdeauna să le văd. Oamenii din jur sunt nişte bune oglinzi pentru chipul şi sufletul tău, dacă sunt priviţi şi ascultaţi cu atentie.

Nu-mi cunosc toate laturile personalităţii, iar dintre acelea pe care le cunosc, stăpânesc doar o infimă parte.

Am doar câteva ajutoare prin care pot aduce lumină în ceea ce sunt eu dincolo de cât îmi dau seama că sunt.
Un ajutor este scrisul. Atunci când scriu, ajung să spun mai multe lucruri decât credeam iniţial că sunt capabil să spun. Atunci când scriu, îmi lărgesc orizontul şi simt cum intră în spectrul meu şi întrebările mele şi nedumeririle tale. Scrisul este un telescop al cunoaşterii de sine. Este o trambulină interioară către orizonturi până atunci necunoscute.

Al doilea ajutor este primit de la oamenii din jur, oglinda cea de toate zilele. Avem un soi de miopie cu privire la propria persoană, miopie pe care cei din jurul nostru reuşesc de cele mai multe ori să ne-o corecteze. Desigur, nici prietenii tăi, nici tu însuţi nu vedeţi tot tabloul, însă treptat, anumite unghiuri, anumite nuanţe pot fi revelate.

Luând un simplu exemplu, minciuna – care este o încercare de control – are picioare scurte pentru că, slavă Domnului, eul nostru este doar vârful unui iceberg mental. Astfel, nu putem controla tot ce transmitem despre noi înşine, iar acesta este încă un lucru pentru care trebuie să fim recunoscători.

Îmi place obiceiul autorilor anglo-americani de-a rezerva între coperţile unei cărţi câteva pagini destinate mulţumirilor. Autorii mulţumesc familiei, soţilor, asistenţilor, editorilor, prietenilor cercetători, Fundaţiei sau Universităţii pentru bursa oferită.

Mulţumesc pentru sprijinul, încurajările şi răbdarea de care au dat dovadă prietenii din jurul lor în timpul scrierii cărţii. E un act de mare modestie a-ţi asuma propriul succes prin filtrul recunoştinţei faţă de ceilalţi care au fost alături de tine.

În 1988, un avocat din Dallas îşi dă demisia pentru a se consacra singurei pasiuni din viaţa lui: scrisul. Publicase până atunci doar un singur articol de specialitate, era un bun avocat, iar visul lui de-a scrie literatură părea total nebunesc. În primul an şi-a vândut două povestiri, a început să scrie un roman, apoi şi-a dat seama că-i un roman slab, apoi a avut o perioadă mai grea, apoi s-a apucat de scris din nou. Colecţia sa de povestiri scurte Brief Encounters with Che Guevara a fost publicată de către HarperCollins, a primit cele mai bune recenzii şi a devenit una din revelaţiile literare ale anului.

Este de laudat persistenţa sa pentru o pasiune pentru care şi-a sacrificat o carieră de succes ca avocat, însă mult mai interesant este faptul că a început să scrie în 1988, iar primul său succes literar de anvergură l-a avut în 2006. Trecuseră 18 ani!
Ce s-a întâmplat în acest timp?

Avocatul pe numele său, Ben Fountain, a fost susţinut de soţia sa (avocată la rândul ei). Fără presiuni şi fără şantaje. De prieteni şi de familie.
Această poveste este descrisă în capitolul Late Bloomers din What the Dog Saw, cartea lui Malcolm Gladwell şi este pusă în antiteză cu poveştile despre genii, despre copiii precoce (Mozart), despre excepţiile care de regulă iau toată crema atenţiei mediatice.

Find obişnuiţi doar cu minuni şi genii, uităm că lucrurile frumoase din jurul nostru vin de la acei oameni normali care s-au dedicat unei pasiuni şi care au fost încurajaţi şi iubiţi în drumul lor, iar rezultatele lor se traduc în recunoştinţa pe care o poartă celor care le-au fost alături.
Rareori succesul ţine doar de propria persoană!

Într-o asemenea cultură, în care oamenii par educaţi să înţeleagă că o duc toti mai bine dacă fiecare are grija şi de celălalt, nu-i de mirare cultul de-a mulţumi cu orice ocazie celor care ţi-au fost alături.

În cazul nostru, aş face un audit pentru a cerne nişte statistici cu privire la frecvenţa folosirii familie de cuvinte din jurul verbului a mulţumi în discursurile publice, la emisiunile live şi în articolele de ziar. Pe aceste meleaguri, prin raritatea şi ineditul situaţiei, când cineva mulţumeşte cuiva, faptul ar trebui să devină o ştire.

În fiecare dimineaţă în drumul de la pat la baie aş vrea să-mi apară într-un spaţiu imaginar din jurul meu toţi oamenii care n-au crezut în mine de-a lungul timpului. În fiecare dimineaţă când mă aşez în în faţa laptopului pentru a scrie şi pentru a citi, aş dori uneori să-i văd cu coada ochiului pe toţi cei care m-au încurajat şi au crezut în mine de-a lungul timpului.

Mi-aş dori lucrurile acestea pentru că uneori am nevoie de suporturi de motivaţie la începutul unei zile. M-am gândit îniţial la citate motivaţionale lipite pe peretele de la bucătărie, deasupra oglinzii de la baie, pe hol, înainte de-a pleca din casă, dar am renunţat. Cele două categorii de oameni – cei care cred în tine şi cei care nu te-au creditat şi nu te creditează – dacă sunt puşi în sincron cu stările tale de spirit, pot face minuni.
Uit prea des cele două categorii de oameni, ştiu că există, uneori îî simt în mod difuz, însă uitându-i, nu reuşesc să-mi creez un context pe măsură.

De exemplu, atunci când suntem trişti uităm că suntem iubiţi, că avem prieteni şi că ne bucurăm de respectul câtorva oameni care contează pentru noi. Uităm pentru că tristeţea este un context puternic în sine care ne alungă într-o altă lume. Eu mi-aş dori ca ori de câte ori sunt în această lume să am remindere peste tot în jurul meu. Aş dori să-mi amintesc că merită să lupt şi pentru cei care cred în mine şi pentru cei care nu cred în mine.

Iubirea este un reminder, un prieten bun este un reminder, familia, o carte bună, un comentariu inspirat pe blogul tău. Totul poate constitui prilej de reamintire că propria ta luptă merită efortul şi poate face o diferenţă în vieţile celorlalţi.

Cea mai neruşinată autopromovare nu-ţi rezolvă problemele care nu au nevoie de cosmetizare. Cel mai frumos ambalaj nu rezolvă sinceritatea cu care reuşeşti să te priveşti pe tine însuţi, iar încrederea în sine nu valorează nimic dacă drumul tău traduce modul cum calci oameni pentru a-ţi ridica oportunităţi.

Cocalarul român nu a avut şi încă nu are nevoie de cărţi de self help pentru a fi încrezător în sine. În schimb, o altă categorie a început să prindă aripile încrederii de sine urmând traseul cocalarului. Dinu Păturică a înţeles că trebuie să investească timp şi energie pentru a fi activ online pentru că, în zgomotul şi iureşul general, un obraz gros se observă mai greu.

Este o diferenţă între cineva care este încrezător în sine urmându-şi visele şi cineva a cărui încredere se contruieşte proporţional cu nesimţirea proprie.

Observ în jurul meu oameni care au învăţat (greşit) regulile de PR şi branding personal imediat după ce le-au uitat pe acelea de bun simţ. Pare că toţi s-au prins cum stă treaba: dincolo de toate, ceea ce contează este să te promovezi în mod constant, pe unde apuci, cum apuci.
Dincolo de toate este nevoie să proiectezi o imagine triumfalistă pentru a arăta celorlalţi că încă mai mişti, încă mai reprezinţi ceva pe piaţă. Pentru că ştii ca eşti fake şi lumea te uită repede.

Relevanţa ta trebuie neapărat să se construiască în detrimentul altuia. O gaşcă de cartier se luptă cu o altă gaşcă de cartier pentru că strada pe care şi-o împart este întreg Universul. Răul este la urma urmei o lipsă de imaginaţie, nu-i asa?

Mulţi blogeri uită că nu trebuie să ai un mogul în spate pentru a fi propriul lacheu.

Mulţi oameni au ajuns ca partidele: indiferent dacă pierd sau câştigă, dacă zâmbesc cu o mână şi cu alta fură, trebuie să transmită semnale pozivite către electoratul lor. Ceilalţi care le bat obrazul nu sunt în target, sunt din alt bazin.

Uneori pare că piaţa socială din jurul meu se maturizează acoperind din ce în ce mai multe nişe pentru nesimţire. Mulţi nu-şi mai administrează pasiuni şi vise, ci doar meschinării, nesimţiri şi priviri aruncate în locul de parcare al vecinului, iar aceşti mulţi trebuie să înţeleagă că nu sunt singuri şi că nu sunt de capul lor.

Nu mai spun despre încurajarea iniţiativelor bune şi a oamenilor faini, însă este clar că suferim la modurile sănătoase prin care putem descuraja lipsa de obraz din jurul nostru.