Îmi place obiceiul autorilor anglo-americani de-a rezerva între coperţile unei cărţi câteva pagini destinate mulţumirilor. Autorii mulţumesc familiei, soţilor, asistenţilor, editorilor, prietenilor cercetători, Fundaţiei sau Universităţii pentru bursa oferită.
Mulţumesc pentru sprijinul, încurajările şi răbdarea de care au dat dovadă prietenii din jurul lor în timpul scrierii cărţii. E un act de mare modestie a-ţi asuma propriul succes prin filtrul recunoştinţei faţă de ceilalţi care au fost alături de tine.
În 1988, un avocat din Dallas îşi dă demisia pentru a se consacra singurei pasiuni din viaţa lui: scrisul. Publicase până atunci doar un singur articol de specialitate, era un bun avocat, iar visul lui de-a scrie literatură părea total nebunesc. În primul an şi-a vândut două povestiri, a început să scrie un roman, apoi şi-a dat seama că-i un roman slab, apoi a avut o perioadă mai grea, apoi s-a apucat de scris din nou. Colecţia sa de povestiri scurte Brief Encounters with Che Guevara a fost publicată de către HarperCollins, a primit cele mai bune recenzii şi a devenit una din revelaţiile literare ale anului.
Este de laudat persistenţa sa pentru o pasiune pentru care şi-a sacrificat o carieră de succes ca avocat, însă mult mai interesant este faptul că a început să scrie în 1988, iar primul său succes literar de anvergură l-a avut în 2006. Trecuseră 18 ani!
Ce s-a întâmplat în acest timp?
Avocatul pe numele său, Ben Fountain, a fost susţinut de soţia sa (avocată la rândul ei). Fără presiuni şi fără şantaje. De prieteni şi de familie.
Această poveste este descrisă în capitolul Late Bloomers din What the Dog Saw, cartea lui Malcolm Gladwell şi este pusă în antiteză cu poveştile despre genii, despre copiii precoce (Mozart), despre excepţiile care de regulă iau toată crema atenţiei mediatice.
Find obişnuiţi doar cu minuni şi genii, uităm că lucrurile frumoase din jurul nostru vin de la acei oameni normali care s-au dedicat unei pasiuni şi care au fost încurajaţi şi iubiţi în drumul lor, iar rezultatele lor se traduc în recunoştinţa pe care o poartă celor care le-au fost alături.
Rareori succesul ţine doar de propria persoană!
Într-o asemenea cultură, în care oamenii par educaţi să înţeleagă că o duc toti mai bine dacă fiecare are grija şi de celălalt, nu-i de mirare cultul de-a mulţumi cu orice ocazie celor care ţi-au fost alături.
În cazul nostru, aş face un audit pentru a cerne nişte statistici cu privire la frecvenţa folosirii familie de cuvinte din jurul verbului a mulţumi în discursurile publice, la emisiunile live şi în articolele de ziar. Pe aceste meleaguri, prin raritatea şi ineditul situaţiei, când cineva mulţumeşte cuiva, faptul ar trebui să devină o ştire.
[New Post] Succesul văzut prin recunoştinţa faţă de ceilalţi: http://www.adrianciubotaru.ro/succesul-v…
RT @adrianciubotaru: [New Post] Succesul văzut prin recunoştinţa faţă de ceilalţi: http://www.adrianciubotaru.ro/succesul-v…
Insemnarea ta mi-a adus aminte de o carte citita recent – Puterea aprecierii (de Mike Robbins). Mi-a placut acea carte tocmai pentru ca s-a mulat pe o idee pe care o am si eu. Nimic nu e un dat – nici familia, nici prietenii, nimic. Multumesc e un cuvant mic, dar cu mari beneficii. Nimeni nu e obligat sa ajute pe cineva si sunt multi cei ce ajuta fara a cauta beneficii insa un multumesc primesc toti si apreciaza.
Pentru mine cei ce spun Multumesc intra intr-o anumita categorie, cei ce considera ca totul li se cuvine intra in alta.
Partea cu multumesc tine si de respect – pentru tine si cei din jur. E drept ca tine si de educatie – cea primita de mic copil sau macar cea dobandita in timp: in mod normal ar trebui sa iti doresti sa evoluezi si sa inveti lucruri bune de la cei din jur, nu?
Un “multumesc” de la mine: multumesc ca mi-ai atras atentia asupra lui Gladwell, am fost pe site-ul sau si tematica pe care o abordeaza e fascinanta. Imi voi comanda cartile pe Amazon.
Nu mi se pare deloc a fi tradiţie în cultura americană, altruismul şi ajutorul reciproc. Dimpotrivă cred că mai degrabă este încurajat individualismul şi competiţia acerbă.
Chestia asta cu mulţumirile (credits) este, cred eu, moştenită din industria cinematografică, unde pe roll-ul final sunt trecuţi toţi care au avut, cât de cât, o contribuţie la realizarea producţiei respective.
Americanii sunt în primul rând pragmatici şi chiar şi sentimentalismele lor se subordonează unor scopuri practice.
@Paul Nu e nevoie să comanzi pe Amazon cărţile lui Gladwell. S-au tradus şi la noi câteva (încearcă la Diverta) şi mai poţi găsi lucrări ale sale şi pe site-urile de Torrents.
Frumos post. Pentru ca vin din mediul ONG, stiu foarte bine ce inseamna sprijinul, colaborarea, ajutorul, umarul la umar. Stiu si cat de mult se depinde de el. Dar e posibil ca aceasta sa fie doar o exceptie de la regula. Nu-mi dau seama cat de relevant ar fi succesul unui ONG intr-o poveste despre succesul in general, insa stiu ca aici e foarte vizibil elementul acesta cheie din “aceasta reteta” a succesului.
Puterea ONG-urilor sta in sprijin, deci categoric in recunoasterea ulterioara a acestui sprijin.
A, uite, ca tot vorbim despre asta: cum crezi ca se face let’s do it? Cu muuult sprijin. 😉
Cu riscul asumat de a fi redundantă şi irelevantă, îţi mulţumesc pentru acest articol, pe care-l trec la capitolul discursuri inspiraţionale scrise. 🙂
pacat ca nu functioneaza si invers. in sensul ca unii autori ar trebui sa se lase de scris si sa se apuce de… avocatura, de exemplu.
nu-i nici un apropo, doar o constatare ca se scrie din ce in ce mai rar bine, in schimb cantitativ suntem suprasaturati.
gata, m-am defulat 🙂
exista un anumit pragmatism in “a spune multumesc” !se asteapta mereu un “feed back”! si uneori acesta nu se materializeaza!
eu cred ca oamenii se “insingureaza ” tot mai mult! am uitat sa mergem pe jos, sa traim in real si sa simtim ca “imi pasa de tine Omule” nu e plancarda atat de monetizata in jurul noului sindrom advertising -“ce facem pt. comunitate”!
“Nosce te ipsum” pentru a fi “impacat” cu ceilalti e deja e Marea Utopie a acestor timpuri!
uite, eu ii multumesc providentei ca-mi da timp sa mai trec si pe la tine sa-ti citesc postarile!
ai mare dreptate. fara acei oameni care stau alaturi de noi si ne sustin, nu am ajunge nicaieri. nu ar trebui sa uitam sa le aratam macar un strop de recunostinta.
Pingback: Cinci pași pentru un blogger începător | Adrian Ciubotaru
Pingback: Cât ne costă ajutorul celorlalți? | Adrian Ciubotaru
Pingback: Îmi place America | Adrian Ciubotaru