Dacă eşti tânăr şi simţi că în jurul tău nu este loc de visele tale, atunci deja ai îmbătrânit o dată cu finalul acestei fraze.
Dacă lumea pe care o vezi ţi se pare batută în cuie o dată pentru totdeauna, atunci deja ai pierdut o bătălie importantă cu finalul acestei fraze.
Dacă realismul observaţiilor nu este urmat de naivitatea acţiunilor tale, atunci deja îţi trăieşti propria retragere.

Visele noastre trebuie să provoace status quo-ul lumii din jur. Fără această provocare, devenim o simplă pleavă purtată de ici de colo pe uliţele istoriei.

În loc de ofensivă impertinentă specifică vârstei există o mentalitate de asediaţi în rândul multor tineri. Îşi construiesc enclave sociale, culturale şi profesionale, iar singurul gând este rezistenţa şi defensiva. Asediaţi de indiferenţa, nesimtirea, birocraţia, corupţia din jur.
În jungla din jur, eu şi prietenii mei formăm o enclavă de normalitate şi rezistăm asaltului provocat de mediocritatea şi mentalitatea bolnavă majoritară, gândeşte un astfel de tânăr.

Acest lucru nu este suficient şi nici măcar eficient. În acest mod, cheltuim imense cantităţi de energie doar pentru a ne păstra normali, doar pentru a nu ne exaspera, iar speranţa noastră este că vom rezista. Poate vom rezista o generaţie – suportând costuri mari, însă treptat vom deveni mai puţini, vom fi cuprinşi de blazare şi pesimism demografic.

În cadrul Lecturilor Urbane unde un grup de tineri se strânge şi citesţe în metrou, rareori mi-a fost dat să aud gălăgie din partea călătorilor care intrau într-un vagon unde majoritatea citeau cărţi. Dacă vagonul este plin de cititori, atunci când intri în el, te supui unei rigori contextuale. Eşti mai incurajat să urli într-o discotecă decât într-o sală de lectură. Un anumit context social poate crea o formă de presiune care te îndeamnă către anumite tipuri de comportamente.

Un anumit context social (transformarea unei garnituri de metrou într-o sală de lectură) are loc atunci când există o masă critică care îl legitimează. De exemplu, într-un tren dacă 4 oameni din 6 dintr-un compartiment citesc, ceilalţi doi vor ieşi să discute pe hol (în majoritatea cazurilor).

Astfel, un anumit context accelerează anumite comportamente şi frânează şi descurajează pe altele. Problema noastră ar fi că nu avem contexte care să accelereze reflexele civice, care să încurajeze implicarea şi responsabilitatea socială şi care să descurajeze mărlânia, iresponsabilitatea şi obraznicia publică (de la oamenii de pe stradă până la instituţii şi funcţionari).

Nu poţi apela doar la virtutea oamenilor pentru a-i îndemna să devenă mai buni, trebuie să creezi contexte sociale în care sunt încurajaţi să se poarte mai responsabil decât o faceau înainte. Şcoala este un context social, o comunitate este un asemenea context social (mulţi români ajung să fie cetăţeni mai responsabili în ţările de adopţie decât în ţara de origine), un blog.

Pentru a atinge aceast prag critic dincolo de care este firesc să te implici social, este firesc să te implici în propria comunitate este nevoie de multă ofensivă, iar aceasta se întâmplă – ca şi pe front – prin preluarea iniţiativei şi aici intervine naivitatea de care vorbeam în titlu.

Pentru a prelua în mod singular iniţiativa înconjurat într-un ocean de piedici, nu ai nevoie de un studiu detaliat al raportului de forţe – ştim din start că suntem minoritari, însă ai nevoie de multă naivitate. Naivitate că nu eşti totuşi singur, naivitate ţi vor alatura şi alţii, naivitate că prin contagiunea şi impulsul creat se va ajunge la îngroşarea rândurilor şi în final la acea masă critică care în sine constituie o victorie.

Nu ai nevoie să fii sigur că ţi se vor alătura şi alţii, nu ai nevoie să fii sigur că vei reuşi. Doar laşii acţionează atunci când au în faţă certitudini, iar curajul apare atunci când ai naivitatea incertitudinii rezultatului. În ciuda unei majorităţi indiferente, în ciuda unor temeri, în ciuda unor statistici inhibante (faptul că planeta are nevoie de sute de milioane de copaci plantaţi nu mă inhibă să nu plantez  zece copaci) este nevoie de curajul onest pe care doar o anumită doză sănătoasă de naivitate ţi-l oferă.

Dacă nu eşti naiv – adică ştii – şi cunoşti că sorţii îţi sunt favorabili, atunci unde ţi-e curajul, unde ţi-e onestitatea?

Nu orice formă de naivitate este dăunătoare, iar pe termen lung, implicarea socială – care presupune în mod naiv o extindere a conceptului de responsabilitate despre care voi vorbi în articolul următor – este singura atitudine coerentă şi onestă faţă de mediul în care trăim. Indiferent dacă că mediul înseamnă familia, comunitatea, ţara, planeta.

Mulţi vor spune că lumea profită de naivitatea celorlalţi, însă am observat că se profită de noi înşine mai ales atunci când înaintăm cu ochelarii de cal atenţi doar la propriul interes.