Dacă vreodată îmi va veni să las totul baltă, dacă mă va apuca lehamitea și descurajările și gândurile de retragere într-o mănăstire buddhistă, articolul flatant de mai jos să-mi fie învățătură de minte și încă un motiv de mobilizare:

Foto: Anna Pope

A iniţiat programele 
de implicare socială Lecturi Urbane şi Civika şi face totul din convingerea că poate transforma România într-un loc mai bun.

Sunteţi în metrou, cu lume în jur şi, deodată, vine cineva şi vă dă o carte. Gratis. Dacă vă uitaţi mai bine în jur, observaţi că vagonul e plin de oameni, unii care primesc, alţii care dăruiesc cărţi. Ce e descris mai sus nu e ficţiune, ci o rea­litate desprinsă din lumea lui Adrian Ciubotaru. El e un visător. Un filosof fără acte. Un om care vrea să schimbe lumea, oamenii, contextul. Un om cu idei. O astfel de idee stă la baza Citește mai departe

Gramatica nu este punctul meu forte, însă încerc să mă tratez. Deși între timp m-am învățat să citesc orice text după ce l-am scris, atenția și răbdarea insistă să nu se numere printre calitățile mele.

Primesc destul de des corecturi pentru texele pe care le public aici. Le primesc pe mail, pe Yahoo! Messenger sau pe facebook (tot ce se publică aici este preluat automat pe contul meu de facebook). Într-un timp idilic, câteva prietene (Mana Ciutacu sau Anca Bundaru) mă citeau imediat și mă corectau pe loc, însă între timp ori le-am pierdut eu interesul, ori și-au pierdut ele răbdarea.

Motivația de-a scrie acest articol a pornit din observația jenei pe care o au majoritatea celor care îmi sugerează un typo, un dezacord sau o omisiune. Bună, mi-a plăcut articolul, chiar ai atins un subiect interesant și ai punctat câteva chestii bune etc. și etc., însă vezi, nu știu cum să-ți spun, dar ai câteva greșeli în text, sper să nu te superi ca îți zic.

Nu mă supăr!

Uimirea mea pornește dintr-un fapt care mi se pare foarte simplu. De vreme ce tu mă corectezi, mă ajuți și îți rupi din timpul tău să-mi atragi atenția asupra unor scăpări sau greșeli, iar pentru acest interes eu nu pot să fiu decât recunoscător. Rezultatele sunt pe măsură: texte mai curate, o responsabilizare din partea mea (data viitoare voi fi mai atent, bine c-am aflat ca verbul cutare se conjugă astfel ș.a.), sentimentul că cineva mă citeste și-și dă interesul.

Înțeleg că această atitudine de reținere apare din grija de a nu jigni pe celălalt arătându-i o carență de educație (gramatica) și de virtute (atenția și răbdarea), însă aici nu este cazul. O corectură sau o critică punctuală este binevenită, iar acest lucru nu se întâmplă pentru că am o inimă mare și generoasă sau pentru ca pozez în înțelept.

Sunt direct interesat ca textele pe care le livrez să fie curate și periate și sunt deschis către orice prilej de-a învăța și de a crește. La urma urmei, dacă prietenii sau cititorii nu-ți sunt prilej de corectură și atenționare, atunci care mai este rostul?

Citisem cândva pe undeva că zilnic avem în jur 60.000 de ganduri, iar 95% dintre acestea se repetă. Unele se repetă cu spor (pentru a accentua contururile unei personalități), însă majoritatea gândurilor recurente constituie un bruiaj și frână sau trimite cu gândul la o situație să facem baie în aceeași apă de prea multe ori.

Accelerarea către situațiile limită se face dincolo de gânduri și de cele mai multe ori în detrimentul lor.
Mă interesează situațiile limită pentru că le văd ca niște surse de autenticitate în viața mea. Sunt acele situații în care renunț la bruiajul propriilor gânduri și îndrăznesc să pășesc dincolo de ceea ce controlez în mod conștient. Un dans te poate duce într-o situație limită, o mișcare în afaceri, o nouă dragoste, o demisie, o săritură din avion sau un incipit vita nova. Jocul este o situație limită, povestea este o situație limită, darul este o situație limită.

Oriunde putem găsi prilejuri de autenticitate atunci când ne hărțuim propriul confort.

Ador situațiile limită pentru că în mijlocul lor “mă trădez” cel mai bine pe mine însumi. Caut situațiile limită pentru că îmi subțiază gândurile și le transformă în stări de spirit. E un soi de fericire care se întâmplă doar când mă încredințez unor situații care mă adâncesc și-mi împing limitele mai departe.

Îmi plac acei oameni care se trădează în spontaneitate lor; îi vezi dincolo de orice “calcul”, emanând încredere, dincolo de orice trucaj sau cenzură. Ador această spontaneitatea pentru că este rodul unor reconfigurări la un nivel mai mai adânc decât eul cotidian. Spațiul creat de spontaneitate este cel mai fertil sol pentru dezvoltarea mea personală.

Eul meu cotidian este ca un vestiar unde mă așez după ce vin de pe teren. Astfel, lupta este în altă parte și cu cât petrec mai puțin timp în același vestiar cu atât mă simt mai viu și mai spontan. Vorba acelui personaj nebun, I just don’t want to die without a few scars.

Realitatea este fluidă și se mulează foarte bine pe ceea ce îmi doresc. Se mulează foarte bine pe traseul meu destinal (ce lecții trebuie să învăț, ce frici trebuie să depășesc, ce angoase trebuie să înfrunt sau ce posibilități trebuie să-mi desfășor). În funcție de așteptările mele și de semnalele pe care le arunc în jurul meu, anumite lucruri încep să mi se întâmple, iar alte lucruri încep să nu mi se mai întâmple.

Nu există – cum spun multe retorici motivaționale – o relație de cauzalitate între ceea ce-mi doresc și ceea ce mi se întămplă, însă cu siguranță există o relație între ceea ce simt și ceea ce permit să mi se întâmple.

Multe lucruri mi se întâmplă pe baza proiecțiilor și în urma semnalelor pe care le transmit în jurul meu. Multe oportunități, multe persoane intră în viața mea pe ușa deschisă de stările mele de spirit, pe măsura așteptărilor și potriva idealurilor mele.

Există un proces de aliniere a evenimentelor în jurul nostru în funcție de ceea ce simțim și mai ales în funcție de ceea ce transmitem (prin vorbe, stări, acțiuni). Dacă voi fi preponderent-optimist timp de două săptâmâni, anumiți oameni se vor alinia în jurul meu. Dacă voi fi preponderent-pesimist, cu totul alți oameni vor începe să mă frecventeze.

Dacă proiectezi dorința de-a juca fotbal în jurul tău, ți se va întâmpla să ai ocazia să joci fotbal. Dacă proiectezi încredere, vei primi încredere. Dacă proiectezi idei bune, vei primi idei bune.
Câmpul social din jurul nostru este foarte receptiv la ceea ce noi proiectăm, iar acestă stare de fapt lucrează spre avantajul sau spre dezavantajul nostru.

Astfel, provocarea ar fi nu este doar să experimentezi o stare de spirit, ci să încerci s-o proiectezi în jurul tău. Nu este suficient să ai un vis, trebuie să-l proiectezi în jurul tău pentru a crea condițiile îndeplinirii lui.
Visele trebuie să fie ofensive, doar astfel ajung să se împlinească. Iar visele cu adevărat ofensive (acelea care se vor împlini) sunt acelea care îî implică și pe ceilalți, nu numai pe tine.

O dată ce-ai început să le ai, nu te mai poți ascunde de visele tale. Vei fi îndemnat prin toate canalele să lupti pentru pentru împlinirea lor.

Este nevoie să comunicăm în permanență ceea ce ne place, ceea ce visăm să facem sau ce speranțe avem pentru ca universul social din jurul nostru să știe cum să ne acceseze, să știe de unde să ne ia. Dacă proiectezi nevoia de cărți, ți se vor întâmpla cărți!

Degeaba visăm, dacă nu îndrăznim să împărtășim visul celorlalți. Degeaba știm ceeea ce ne place, dacă nu îndrăznim să proiectam ceea ce ne place în jurul nostru. Mediul în care ne mișcam zilnic trebuie să vibreze de visul nostru.

Majoritatea oamenilor nu-și comunică visele pentru că în ele au pus tot sufletul lor și se simt vulnerabili împărtășindu-l, însă starea de fapt este alta: atunci când ești în visul tău ești mai puternic decât atunci când ești în realitatea altora.

A fi om înseamnă a-ți asuma responsabilitatea de a te lupta pentru un vis, de-a purta în tine o poveste.

Joi am fost invitat la întâlnirea Ambition! la Cărturești unde am discutat – alături de Daniela Tănase, Marius Nedelcu, Cătălin Bordea și studenții din sală – despre kitsch.

Foto:

S-a căutat kitschul în vestimentație, teatru, în muzică sau în online și s-au atins și câteva metehne care par etern-românești. Pe scurt, a fost o discuție dinamică, cu multe intervenții curajoase din sală.

Dincolo de retorica preponderentă anti-kitsch, sunt predispus să văd tot ce-i categorisit drept kitsch ca un teren de încercare pentru unele trenduri și ca un laborator socio-cultural unde se pot distila multe tendințe și multe curente.

M-am regăsit în ideea lui Marius Nedelcu cu privire la riscul pe care trebuie să ni-l asumăm în fața posibilității că ceea ce facem să fie catalogat despre kitsch. Riscul întâlnirii cu kitschul nu dispare niciodată, îar adevărata provocare constă în a face lucruri frumoase în ciuda prostului gust care ne înconjoară.

Alergia la kitsch trădează o societate nesigură pe ea însăși și o teamă exagerată de eșec. Fragilitatea unei culturi se contorizează în reflexele ei puritane, în graba cu care expediază tot ce este altfel și neconform cu normele oficiale.
Un canon puternic este acela care acceptă relaxat un anti-canon în preajma sa.

Nu am vocație de polițist al bunului simț (se poate exagera foarte ușor în această direcție) și cred că sunt produse mainstream care trebuie asumate ca o formă de represiune.

Dincolo de estetică, bun simț sau urât, cel mai mare kitsch posibil este un om fără poveste.

Cu ocazia acestei dezbateri mi-am lămurit și mai bine una din sursele optimismului meu: de vreme ce nimeni nu se poate minți în mod absolut, nu cred că există un lucru, un om, o situație sau un popor care să fie kitsch până la capăt.

Alte reacții: Ambitia si kitschul

În acele locuri sociale unde nu poţi ajunge tu în persoană, acolo vorbeşte imaginea ta. În locul unde tu nu poţi ajunge la un moment dat, ceva trebuie să te reprezinte şi să spună despre tine: propria ta imagine.

Atunci când cineva vorbeste despre mine în lipsa mea, prezenţa mea nu este reală (în carne şi oase), este doar o reprezentare. Pentru a putea fi evocată mental în condiţii optime, o reprezentare are nevoie de puţine calităţi. Condiţia este ca acestea să fie coerente şi necontradictorii.

Imaginea unei personalităţi publice – o persoană care nu poate ajunge fizic în toate locurile unde este evocat – trebuie să aibă doar câteva trăsături coerente. Despre Adrian Mutu trebuie să-ti reamineşti câteva trăsături, despre Noam Chomsky te interesează doar câteva lucruri, iar când auzi de Dalai Lama ştii imediat cu ce calităţi să îl asociezi. Continue reading →

Dacă optimiştii au în medie mai multi prieteni, iar mai mulţi prieteni înseamnă mai bune abilităţi de relaţionare, pot spune că optimismul este corelat cu buna întreţinere a acestor abilităţi?

Dacă ar fi adevărată concluzia de mai sus, ar înseamna că optimismul poate fi consecinţa unei primeniri interioare care are ca rezultat mai bune abilităţi de relaţionare. Mai aplicat spus, optimismul poate fi consecinţa unor sesiuni de training. Optimismul poate fi învăţat.

Accesarea unei viziuni asupra lumii este făcută prin intermediul unei transformării de sine, iar această transformare poate pleca de la modul cum interacţionăm cu ceilalţi.

Este aproape sigur că tindem să ne înconjurăm cu oameni care ne confirmă ideile noastre despre lume, însă dincolo de acest joc al confirmărilor, se poate spune că o mare parte din opiniile şi ideile pe care le aveam despre lumea din jur sunt filtrate prin prietenii noştri.
Prietenii sunt primii garanţi ai coerenţei lumii, sunt cei care încălzesc universul şi-l fac suportabil. Prietenii – ca  şi optimismul – aduc un plus de sens în viaţa ta în timp ce pesimismul este o privare de sens, o răcire.

Prietenii sunt ferestrele noastre către lume, iar optimismul este un mod de-a îmbunătăţi privirea.

Capacitatea noastră de relaţionare este aproape mereu corelată cu un grad de maturitate care presupune înţelegere, empatie, negociere, răbdare şi discernământ. Şansa de a ajunge la aceste calităţi este mai mare dacă suntem optimişti decât dacă am fi pesimişti.

În funcţie de cum socializăm cu oamenii din jur accesăm anumite viziuni despre lume sau prin anumite viziuni despre lume ajungem la anumiţi oameni? Situaţia este valabilă în ambele sensuri?

Din orice direcţie am porni, pesimismul – ca şi lipsa prietenilor – este o înfrângere, iar înfrângerile – dacă sunt de durată – nu sunt sănătoase.

Dacă aş participa la un concurs de dezbateri şi aş face o pledoarie împotriva raţiunii, articolul de mai jos s-ar încadra perfect în acest joc.

Într-o discuţie cu Gramo observasem că, deşi în mod raţional cunoaştem o mulţime de lucruri, noi nu ne comportăm în concordanţă cu acestea. De exemplu, deşi mulţi oameni ştiu în mod raţional că fumatul este dăunător, puţini sunt aceia care îşi schimbă comportamentul pornind de la o observaţie raţională şi obiectivă.

Pentru a deveni convingător într-o anumită chestiune, nu este eficient şi suficient să apelezi doar la raţiunea oamenilor. Acest lucru este înţeles şi stipulat în campaniile publicitare şi umanitare. Acest lucru este în înţeles în majoritatea discursurilor, în majoritatea emisiunilor, în majoritatea cărţilor, în majoritatea relaţiilor umane.
Majoritatea lucrurilor pe care le facem şi majoritatea contextelor sociale nu sunt filtrate în mod raţional.

Le ce anume apelezi când vrei să convingi un om? La raţiunea sa, la empatia sa, la interesul său? La culpabilitatea şi ruşinea sa? La dorinţa sa de-a se conforma, la nevoia sa de acceptare socială? Pe care din nevoile lui sau pe care dintre aspiraţiile lui te pliezi?
Ce frici – frica este folosită din plin în măsurile multor guverne – poţi accesa atunci când doreşti să convingi pe cineva de ceva? Continue reading →