Știi acele momente magice pe care le trăiești nefiltrate de niciun gand, de nicio speranță?

Ei bine, în afară de acestea, sunt acele momente de care îți dai seama că se transformă în amintiri imediat cum le trăiești. Acele clipe pe care chiar în timp ce le trăiești știi că le vei prețui toată viața. Îți dai seama de goana secundelor la fel cum simți nisipul pierzându-se printre degete. Știi că bătaia de inimă de dinainte e deja trecut şi că va urma una imediat. Între ele însă, prezentul deja s-a suspendat în ceva fără cuvinte.

În fața oricărui moment magic reușesc – fără voia mea – să rulez un fir mental peste tot ceea ce mi se întâmplă. E ca și cum o cenzură interioară își deschide porțile de unde curg cele mai banale gânduri. Banale cum sunt toate gândurile atunci când despică prezentul în trecut şi viitor şi te lipsesc de hic et nunc.

Problema oamenilor nu este că nu gândesc, cum se plâng toţi plictisiţii lumii. Problema este că gândim prea mult. Chiar şi în momentele decisive, chiar şi în faţa unei despicături între nori, reuşim să stricăm clipa cu un gând fugar.

Puţine lucruri ne învaţă – unii și-ar aminti câteva tehnici orientale – cum să ne stăpânim gândurile sau cum să le lăsăm să zburde până uităm de ele.

Dacă mitul eternei reîntoarceri este real, dacă îmi voi retrăi propria viaţă la infinit, aş alege momentele magice si aș lăsa gandurile deoparte cu iluzia că doar astfel putem suspenda clipele frumoase din jurul nostru. Aș alege acele secunde și le-aș înșira ca niște mărgăritare pe care le voi lua cu mine în toate universurile posibile și imposibile.

Mă gândeam azi ce noroc pot să am uneori. Îl pierdusem după ce m-am întors în Italia, iar acum câteva zile Claudiu mi-a spus că l-a găsit. Eram (şi doar am căutat peste tot!) cotiera simpaticului Ford cu care mă plimbasem. Mi-am regăsit în jur 100 de poze din ultima zi, din Veneţia, şi o mulţime de filmuleţe făcute pe drum.

Am profitat de ocazie să mă mai joc cu nişte poze, mai ales că în week-end acesta mi-am propus o excursie destul de ambiţioasă prin ţară. Prilej de poze, prilej de amintiri.

Un străin care ţi-a zâmbit pe stradă, cineva – cunoscut prin altcineva – care ţi-a spus de un post liber, un sfat primit de la o cunoştinţă vagă, o idee venită de la o persoană cu care nu ai mai vorbit de mulţi ani sau un coleg de la muncă care îţi este alături într-un mod nesperat.

Toatea acestea sunt evenimente care se întâmplă dincolo de universul mic al familiei și al prietenilor apropiați pe care cu toţii îl preţuim. Întâmplări care se petrec în acea lume largă a cunoştinţelor, a oamenilor întâlniţi întâmplător, a colegilor de muncă sau pur și simplu a străinilor. O lume pe care de multe ori o neglijăm pentru că avem impresia că nu ne influențează, o lume largă taken for granted, dar responsabilă totuși de sentimentul de acasă în această lume.

Te poți simți izolat chiar cu o familie alături, la fel cum te poţi pierde chiar şi înconjurat de prieteni buni. Nu poţi zbura liber având mereu o plasă de siguranţă la îndemână.

Ştii că familia şi prietenii sunt importanţi, dar vezi cum marile tale provocări se află dincolo de acest cerc strâmt. Apreciezi intimitatea şi căldura unor relaţii apropiate, dar observi că bătăliile proprii te poartă prin locuri unde întâlneşti puţine chipuri cuoscute.

Marile aglomerări urbane au apărut atunci când oamenii au privit dincolo de propriu lor trib. Dezvoltarea provocată de comerţ a apărut când oamenii au început să îşi rişte încrederea în străinii din alte culturi şi de pe alte continente.

Creşterea capitalului social este în strânsă legătură cu încrederea pe care membrii unei comunităţi o acordă străinilor, la fel cum bunăstarea socială se măsoară după densitatea asocierilor dincolo de cercul familial. E plină lumea de comunităţi nedezvolvate unde gradul de încredere se opreşte la poarta din faţa curţii, unde asocierea este încurajată doar între cei care poartă acelaşi nume şi provin din acelaşi mediu. Intoleranţa şi habotnicia au aceleaşi cauze.

Familia Popescu – singură, cu 5 fraţi, 4 unchi şi 12 veri – nu a fost niciodată un model de diversitate culturală.

În literatura de specialitate, se vorbeşte despre weak ties. Legături slabe care sunt responsabile de gradul nostru de informare şi de conectare la lume. Sunt numite legături slabe, dar prin intermediul lor noutatea apare în viaţa noastră. Legături accidentale între oameni cu preocupări şi interese diferite care produc asocieri responsabile de diversitatea culturală pe care toţi o apreciem.

Când se vorbeşte de lipsa sentimentului de comunitate nimeni nu se referă la certurile sau atmosfera idilică dintr-o familie.

Reţelele sociale sunt pline de legături slabe prin intermediul cărora oamenii se informează, se distrează şi se asociază. Lumea modernă, globalizarea, întâlnirile dintre culturi sau oportunităţile de afaceri, toate acestea sunt elemente ale unui univers larg în care cunoştinţele, oamenii întâlniri întâmplător şi străinii ne influenţează alegerile, ne oferă ocazii, soluţii, poveşti şi amintiri.

E uşor să îmbrăţisezi un prieten, dar ce provocare este să întinzi mâna unui străin!

Am crescut văzând cum oamenii maturi sunt foarte torelanţi cu nedreptăţile din jurul lor. Maturitatea era sinonimă cu acceptarea firească a unor lucruri strâmbe din această lume. Oamenii maturi au văzut mai multe şi au înţeles că lumea nu este clădită după normele echităţii. Au văzut mai multe şi au înţeles că anumite lucruri – cum ar fi nedreptatea – nu pot fi schimbate.

Prin urmare, a fi matur înseamnă – printre altele – a accepta că nedreptatea este o constantă a lumii în care trăim. Maturitatea este vârsta culturală când nu-ţi mai baţi capul cu orice pare nedrept în jurul tău. Oamenii mari fac tot felul de calcule atunci când întâlnesc abuzuri ale dreptăţii şi norma spune că este mai înţelept să stai în banca ta.

Mai mult, am fost învățat că orice pornire idealistă este un indicator clar al imaturității. Nu poți avea argumente pentru idealism în fața atâtor norme și fapte care te contrazic. La finalul discuției, te consolezi defensiv:
“Da, știți, eu sunt mai idealist…”

Despre ce se pierde atunci când ne maturizăm am mai scris, dar despre ce se câștigă când se refuză această înregimentare a maturizării s-a scris mai puțin pentru că, se zice, că vine o vârstă când conformismul este cea mai bună carte pe care o poți juca.

Dincolo de zecile de poveşti de succes în care se mulţumeşte familiei şi prietenilor care au fost alături, sunt mii de poveşti despre cum acele familii, acei prieteni au frânat vise şi au înfrânt idealuri.

Contexte de frână numesc acele conglomerate umane care descurajează iniţiativele, riscurile şi dorinţa de mai bine a unor nebuni care se împacă mai greu cu starea actuală a lucrurilor.

Harta României este plină de intersecţii sociale unde cineva descurajează pe altcineva. La orice colţ de stradă un român învaţă cum şi reuşeşte de cele mai multe ori să descurajeze un alt român.

Nu cred că este o boală naţională, mai degrabă e un reflex moştenit dintr-o istorie zbuciumată. Când ai fost fugărit şi hăituit secole de-a rândul, cauţi cu orice preţ o zonă de confort de care apoi te ţii cu dinţii. Probabil din acest motiv comunismul a fost atât de popular: oferea o zonă de confort care a fost acceptată indiferent de costurile umane exorbitante.

Este nevoie de schimbare care automat înseamnă renunțare la zona de confort pentru ca visele de mai bine ale unora să se împlinească. Pentru acest disconfort pe care dorința de schimbare îl generează, mulți se luptă să descurajeze, să inhibe și să frâneze.

Nu-ți bate capul, lasă de la tine, treci mai departe, de ce să-ți complici tu viața, te mănâncă-n fund? Sunt expresii care militează pentru zona de confort actuală și care descurajează orice tendință de schimbare. Expresii uzuale care ascund sub preș vise și povești de succes.

Schimbarea lumii începe cu schimbarea familiei și a prietenilor, redutele conservatoare situate pe orbita cea mai apropiată. Cei apropiaţi sunt şi rămân elemente de stabilitate chiar şi atunci când această stabilitate este plătită foarte scump.

Înfrângerea survine atunci când, între visul tău de schimbare şi confortul celorlalţi, alegi descurajat ultima variantă. Când uiţi să strigi că piesa e proastă pentru a nu-i fâstâci pe cei din jurul tău.

Indiferent de competențe, abilități de public speaking sau indiferent cât de profesionist ești, rămâne un rest de legitimitate pe care doar capitalul de simpatie ți-l poate oferi.

Probabil networking-ul care este recomandat în cadrul oricărui eveniment are de-a face cu modul în care reușești să te faci plăcut de ceilalți.
Probabil că orice talent cu care ești înzestrat își găsește mai ușor un rost în această lume dacă reușești să îl dublezi cu abilități sociale care te fac să fii acceptat mai ușor de către ceilalţi cu preocupări şi interese apropiate.

Capitalul de simpatie este ceea ce deţii atunci când greşelile îţi sunt iertate. Este ceea ce nu ai atunci când le nimereşti, iar lumea nu-ţi dă dreptate.

Desigur, sunt destui oameni plăcuţi care nu excelează cu nimic, dar extremele nu sunt recomandate. Nu poţi să fii plăcut de toţi, iar această căutare nu va avea niciodată rezultatele sperate. La fel cum nu poţi fi mereu sobru, econom la cuvinte, zgârcit la zâmbet şi preocupat în permanenţă de problemele grele ale umanităţii.

“Faceţi operaţii în fiecare zi?” îl întrebasem
“Da”, răspunse un medic întâlnit azi, la Iaşi.
“În primii ani, venind dimineaţă la muncă, mi se topeau genunchii când mă apropiam de spital.”
Acum, după 6.000 de operaţii, este un om care salvează vieţi în fiecare zi.

“De ce nu aţi plecat din ţară?”
“Vă spun, dar nu filmaţi, da?”
“Da”
“De prost”, ne-a spus zâmbind.

“De prost” este eticheta pe care o primesc – şi uneori şi-o asumă – acei oameni buni în domeniul lor care aleg să se lupte cu roţile încremenite ale sistemului. Care se dau peste cap să facă bine.

În loc să îi recompenseze, sistemul le pune piedici şi îi obligă la un permanent sacrificiu de sine. “Oameni minunaţi” – expresie pe care în ultimele zile am auzit-o banalizată – care nu cer lauri, dar care în permanenţă cotizează la starea de spirit pe care ţara le-o imprimă atunci când îşi asumă alt ritm decât cel din jur.

Lupta cu morile de vânt nu este o simplă metaforă. E o realitate pe care unii oameni şi-o construiesc atunci când rămân fideli lor înşişi.