Îmi plac lucrurile spuse pe numele lor. Simplu și la obiect: Magazin sătesc și Bodegă.

La magazin am cumpărat câteva dulciuri, iar dincolo de tejghea se afla o mamaie cu batic. M-am simțit aruncat în timp când mergeam la bunici în acele cooperative (așa se numeau) unde găseai de toate: de la eugenii, bomboane, lumânări până la prosoape, coase și lopeți.

În bodegă n-am intrat, era destul de dimineață.

Poza e făcută în Slătioara unde căutam de zor Codrul Secular.

Nu îmi este uşor să scriu aici că am avut parte de cea mai frumoasă vacanţă – puteţi să-i spuneţi şi concediu – din ultimii ani. Nu îmi este uşor pentru că nu e frumos să te lauzi şi pentru că povestea ta s-ar putea să fie contrastantă cu experienţele altora cărora li s-au întâmplat tot felul de ghinioane.

Cum cred în karma bună sau rea și nu în ghinioane de concediu, voi continua povestea despre cea mai frumoasă vacanţă:

Am încercat lucruri noi

Am mai stat la cort doar de câteva ori și doar pe litoral, însă acumam luat cortul cu noi de-a lungul unei săptămâni și în alte contexte decât… la mare. Am stat la campinguri, am stat în mijlocul satului (Sucevița), am stat la prieteni (Tășuleasa Social), iar când ne-am dorit și un pat în zona Bucovinei, am încercat o pensiune pitorească la marginea unui râu.

Am plecat fără nicio grijă

Nu am avut grija mașinii (aici trebuie să mulțumesc celor de la Ford) și nu am avut grija banilor. O săptămână prin Bucovina și Maramureș, de-a lungul a 3.000 de kilometri, ne-a ajuns mai puțin decât un city break într-o capitală europeană.

Fără planificare excesivă

Cu câteva săptămâni înainte, începusem un ambițios proces de documentare. Mi-am făcut o listă de obiective de vizitat și mi-am notat câteva trasee. Desigur, nu am văzut tot ce ne-am propus și nu am respectat foaia de parcurs, dar cine s-a plâns? Pe aceleași degete pot enumera și locurile unde nu am mai ajuns, dar și descoperirile pe care nu le-am planificat.

Sunt adeptul spontaneității. Îmi place să fiu pregătit, dar sunt deschis oricărei aventuri pe care mi-o oferă călătoria. Nu-mi rod unghiile că n-am reușit să ajung acolo, că n-am putut vedea cutare lucru sau că am rătăcit într-un sat pierdut printre munţi.

Fără persecuția contectării la internet

Am prieteni care nu se simt în largul lor la hotelurile unde nu-i wireless sau în locurile unde nu există semnal 3G.  Eu mi-am dorit o pur și simplu vacanță. Când am avut semnal, am mai pus o poză sau două pe contul de Facebook, dar am evitat să mă transform în reporterul zelos al propriului concediu. Nu îmi doresc să trăiesc experiențe doar prin prisma faptului că voi avea ce pune pe Facebook sau că voi avea despre ce să scriu pe blog.

Pentru prima dată

Există ceva magic în lucrurile pe care le faci pentru prima dată. Este magia momentului care se transformă în amintire în timp ce îl trăiești. Când ochii tăi văd ceva pentru prima dată, când mânănci ceva pentru prima dată și când încerci ceva pentru prima dată.

O vacanţă activă

Nu am instincte de “cartof de canapea” şi nu văd fericirea pe un şezlong la malul mării. Îmi place să umblu, să explorez, să nu băltesc în acelaşi loc prea mult timp. Să nu ştiu unde vom opri diseară, să fac stânga dacă văd un drum pe un deal, să opresc maşina la marginea unui râu, să urc pe munte (chiar dacă în tenişi, promiţându-mi să îmi iau bocanci cu prima ocazie), să-mi fie frică prin păduri întunecoase de molid sau să fiu atent pe unde calc din cauza viperelor.

Oamenii

Nu în ultimul rând, oamenii. Cei pe care i-am întâlnit pe drum, cei care ne-au dat direcţii, doamna care ne-am întâmpinat la Muzeul ouălor încondeiate din Ciocăneşti, cei cu care am urcat Rarăul, cei alături de care am coborât de pe Ceahlău când ne-a prins ploaia sau tănărul cu care ne-am întâlnit într-un sat pierdut între munţi unde nu aveam semnal şi care ne-a explicat cum să ieşim din încurcătură.

Nu exagerez cu nimic, am întâlnit în unele cazuri atâta amabilitate încât “bucureşteanul” din mine se lupta cu ispita de-a deveni suspicios. Uneori, sper să nu sune siropos, nu eşti pregătit pentru câtă bunătatea pot să ofere unii oameni.

Mă bucur cu cât atât mai mult cu atât o vacanţă în propria ţară mi-a stârnit atât de multe amintiri frumoase. Aceeaşi ţară cu drumuri rele (aici doar Maramureşul a dezamăgit), cu servicii proaste (nu le-am întâlnit) şi cu un turism insuficient promovat. Despre toate acestea şi multe altele, voi povesti zilele următoare.

Am crescut având atât de multă instabilitate în jurul meu încât atunci când lucrurile devin stabile încep să devin suspicios.

Erau zile în acei ani de inflație galopantă când mă duceam să cumpăr pâine și ai mei nu știau câți bani să-mi dea.
Am trecut de la sînt la sunt printr-o știre prezentată de o profesoară de română.
N-am știut dacă voi da examen de capacitate sau nu.
N-am știut în ce formulă va fi Bacalaureatul.
N-am știut dacă la admirerea în facultate voi da examen sau va fi concurs de dosare.

Nimic din ce mi s-a întâmplat în anii formării mele nu mi-a dat de înțeles că trăiesc într-o societate așezată, la locul ei. Nimic din ce li se întâmpla celor din jurul meu nu mi-a creat senzația că poporul în mijlocul căruia m-am născut știe pe ce lume se află.

N-am cunoscut sărăcia, n-am murit de foame, dar am crescut într-un mediu confuz plin de instabilitate. De pe o zi pe alta, de la un an la altul, într-un pronunţat contrast între principiile învăţate şi realitatea din teren, între valorile asumate şi atotputernica descurcăreală.

Am avut mereu impresia viaţa e plină de scurtături pe care doar oamenii descurcăreţi le descoperă. Scurtături, fente şi trucuri care îţi amintesc în permanenţă de fragilitatea existenţei, de tărâmul lui era cât pe ce să nu se întâmple.

Când totul pare atât de fragil începi să devii recunoscător pentru lucrurile simple din viaţă şi înveţi să apreciezi fiecare insulă de stabilitate. Câţiva prieteni, pe cineva alături, o familie, o pasiune.

Am trăit în ultimii ani atât de multe contraste şi rupturi încât instabilitatea s-a înfiripat în fiecare arie (afectivă, financiară, profesională) a vieţii mele. Am ajuns să mă simt în largul meu în situaţii care ar provoca atacuri de panică oricărui om normal, dintr-o societate normală.

Nu mă lamentez, încă nu mi-am pierdut recunoştinţa faptului de a fi în viaţă sau de a vorbi această limbă, dar încep să intru la bănuieli cu privire la cecul în alb pe care i l-am oferit acestei ţări.

Mai puţini bloggeri ca la ediţiile celelalte, mai multe companii.

Cea mai bună prezentare – şi sunt multe de discutat pe această temă – de la Social Media Summer Camp 2012 a avut-o Mugur Pătraşcu.

Marta mi-a lăsat impresia că se luptă uneori cu morile de vânt. Să crească industria, să creeze conexiuni, să educe anumiţi bloggeri.

Cristian Manafu a strâns la un loc toate articolele despre Social Media Summer Camp.

O bila neagră pentru bloggeri: companiile au fost mai interesate de prezentările bloggerilor decât au fost aceştia interesaţi de prezentările oamenilor din companii. Senzaţie de suficienţă.

Mi-a plăcut mult exerciţiul de creativitate încercat într-una din zile. Participanţii din sală s-au grupat în echipe care au lucrat pe câteva briefuri, iar apoi şi-au prezentat ideile în faţa unui juriu.

Felicitări Revistei Biz pentru că – într-un climat de monotonie – continuă să creadă în Social Media, continuă să responsabilizeze bloggerii şi continuă să creeze legături.

Sponsorii acestei ediţii au fost: Lipton, Bancpost, Danone, Avon, Staropramen.

La final, un gest inspirat făcut de Gaben: Mulţumesc!

La 22 de ani, în vara lui 1929, pe căldurile cumplite din Calcutta, Mircea scria la al doilea său roman, Isabel şi apele diavolului. Mai târziu, în Memorii, mărturisea că începuse să scrie la Isabel pentru a se apăra de fascinația Indiei care risca să îi dizolve personalitatea. A visa cu ochii deschişi scriind în limba română un scurt roman era cea mai bună apărare, cea mai bună rezistenţă în faţa unor ispite care puteau să-l piardă.

În România acestor luni, ar trebui să ne apărăm scriind romane în limba germană.

Nu À quoi bon avoir quitté Coasta Boacii? este întrebarea. Ai plecat c-ai plecat, altfel Paradisul originar poate să fie şi burta mamei din care am ieşit. De ce am părăsit un loc călduţ unde aveam de toate pentru a ne naşte într-o lume ciudată rupându-ne de orice Paradis.

Am găsit această teorie la un evoluţionist american: nostalgia Paradisului vine din amintirea primelor nouă luni, iar izgonirea lui Adam din Rai ar fi tocmai naşterea sa cu adevărat.
Nu te naşti decât după ce pleci.

Întrebarea mea este À quoi bon revenir à Coasta Boacii? De ce să nu lăsăm intactă memoria copilăriei, de ce să nu cinstim acele amintiri care acum ne ghidează paşii vieţii adulte? Întorcându-te de unde ai plecat regăseşti totul schimbat, asişti neputincios la trecerea timpului şi te privezi de hrana unor mituri care ţi-au conturat primii ani din viaţă.

M-a prins greu și târziu acest microb, “la 30 de ani”, dar nu mi-am găsit încă antibiotic. Îmi place la nebunie să conduc, să mă plimb, să fac drumuri lungi, să frec gazul aiurea, să merg pe un deal, să mă joc pe niște serpentine sau să merg cu 50 km/h fumând o țigară. E ceva incredibil în acest registru în care stau confortabil pe un scaun de mașină și mă mișc. Uneori lent, alteori în viteză. Uneori cu treabă, alteori aiurea.

Am întâlnit târziu această pasiune, dar m-a prins undeva la marginea obsesiei și fetișului. Îmi va trece probabil, dar acum savurez fiecare secundă când sunt la volan, mă bucur de fiecare oprire, de fiecare peisaj și traseu. Port cu mine amintirea unor plimbări pe drumuri pustii, diminețile când E85 e aglomerat, străduțele înguste din Bergamo, șoseaua de-a lungul Lacului Como, Transalpina sau oprirea într-un lan de grâu încă verde.

Pentru mine a fost descoperirea unui nou univers. Cu noi semne, cu noi ritmuri și noi lucruri pe care le-am aflat despre mine însumi.

Ador să mă joc cu diferite mașini, însă nu din vreun imbold profesionist sau dintr-o rațiune jurnalistică. Fiecare nouă mașină are personalitatea proprie care te obligă la un nou tip de interacțiune. Fiecare model te obligă la un joc al adaptării și te împinge către alte tipuri de experiențe.
În plus, în acest an, șofatul s-a suprapus peste dorința de călătorii, plăcerea de a face poze și de a descoperi locuri noi.

Descoperi lucruri despre tine însuţi, interacţionând cu un instrument care treptat şi-a creat propria mitologie. Automobilul este alchimia spaţiului. Cum minereurile erau prelucrate să devină aur grăbind cursa timpului, la fel o maşină topeşte distanţele, unind puncte pe o hartă și transmutând prezentul.

Creierul uman nu a fost construit să se deplaseze cu asemenea viteze şi probabil tot ce este dincolo de galopul unui cal devine o mirare perpetuă şi o bucurie amestecată cu teamă de care nu vrei să te mai desparţi.

Dincolo de plăcerea pură de a te plimba cu o maşină, fiecare drum este o adevărată provocare. Cu alţi oameni alături, cu alte coordonate, în alte condiţii, 10 luni și 46.000 de km mai târziu, a te urca la volan face parte pentru mine din registrul cum e cu putință ceva nou.

Ura nu este un sentiment bun, consumă timp și resurse psihice care ar merita folosite pentru cauze mai bune. În schimb, a disprețui este o atitudine igienică când este vorba de a te delimita de oameni prost croiți, atitudini dăunătoare și lucruri contra firii.
Dacă ura este plină de umori, disprețul se poate ridica la înălțimea principiilor.

Într-o țară mică unde scaunele sunt puține oamenii se urăsc unii pe alții, se invidiază, dar nu au curajul disprețului. Sunt destui cei care secretă venin în sinea ta, dar puțini aceia care își asumă distanța necesară și sanitară a disprețului.

Într-o țară mică unde scaunele sunt puține oamenii se bat pe umăr, se salută și se îmbrățișează de-a lungul a două emisfere taiate de ecuatorul lașității. O lume pe la colțuri și o lume la masă, printre scaunele puține.

Într-o țară mică unde scaunele sunt puține nu se știe niciodată unde te așază goana după tacâmuri și cel mai elementar calcul spune că e mai prudent să îți abții principiile. Nu se știe niciodată când vei avea nevoie de ăla sau când te vei mai întâlni cu ălalalt.

Nu trebuie uitat că, în lupta pentru schimbare, Gandhi a disprețuit o stare a lucrurilor în care se afla propria țară, iar Martin Luther King a disprețuit legi și mentalități care perpetuau segregarea și rasismul.
Cu ura căptușită la piept reușești cel mult să te descurci în viață (visul tuturor părinților pentru propriile odrasle – să se descurce în viață), pe când disprețuind ceea ce merită disprețuit te ferești de pericolul lehamitei și înveți să tragi o linie.

În afară de aparatul foto eu nu mi-am luat nimic, nici măcar un ceas de mână. Sunt foarte relaxat fără Internet, fără mobil, televizor și mp3 player, căci acesta mi se pare a fi cu adevărat spiritul călătoriei: să pleci fără device-uri de (pe)trecut timpul și să te bucuri la maximum de plăcerea de a hoinări rupt de propriul context cultural și, mai ales, de tirania de a fi mereu disponibil, reperabil, comunicativ & comunicabil. Orice călătorie este o formă de odihnă, meditație și așteptare. Să pleci de acasă înseamnă să-ți asumi absența din mijlocul alor tăi, înseamnă să ai curajul de a fi uitat o vreme de ceilalți și de a te pune la dispoziția necunoscutului.

În momentul în care călătorești, dar din când în când postezi pe blog sau pe FB vorbe și imagini ale drumului tău, ajungi, de fapt, să faci călătoria din perspectiva postării online.

FB-ul riscă să-ți pervertească, paradoxal, nu doar simțul socializării, dar și pe cel al solitudinii. Ce s-a întâmplat cu dorința de a pleca de-acasă inclusiv pentru a nu fi găsit o vreme, de a dispărea, de a rătăci, de a evada? Și de unde vanitatea (prezumția de importanță, cum ar spune un scriitor drag mie) de a crede că ce faci tu interesează, și încă în timp real, și pe alții?

E la mijloc un fel de narcisism nevrotic care nu are nimic de-a face cu ideea de călătorie ce rămâne, sau ar trebui să rămână, o experiență personală, profund intimă și, în fond, imposibil de împărtășit. Despre călătorii nu se poate scrie cu adevărat, întrucât paradoxul călătorului este că vede mai multe decât își va aminti și își va aminti mai multe decât a văzut. De aceea, un jurnal de călătorie la persoana întâi beneficiază, și el, de prezumția de ficțiune.

Citatele sunt din Trei saptamani in Himalaya, ultima carte (pe care o recomand din toată inima!) a lui Marius Chivu. Sunt câteva idei dure, dar coerente, îngroșate de dragul retoricii “himalayene”, dar care reușesc să te pună pe gânduri.

Pentru majoritatea dintre noi, călătoriile au încetat de mult să fie experiențe spirituale. Nu facem pelerinaje, nu căutăm experiențe inițiatice. Mare parte dintre noi bifăm, iar prin această bifă reușim de multe ori să dezvrăjim acele locuri despre care am citit sau despre care ne-au povestit alții.

Azi călătoria este un mijloc de a demitiza acele locuri după care am tânjit pentru a le scoate din orizontul dorului. Parisul are o altă aură atunci când încă nu e vizitat, însă la câte povești renunți, câte mituri ţi se dărămâ atunci când vezi Parisul cel real? Parcă îţi imaginai mai mult lucruri despre Paris înainte de-a te plimba prin Jardin du Luxembourg, nu-i aşa?

Recâștigarea dimensiunii spirituale a călătoriei este încercarea fiecăruia dintre noi de a inversa procesul de dezvrăjire a lumii care a început cu câteva secole în urmă. Dincolo de lămurirea implicită oricărei deplasări (ai fost acolo, ai văzut ceva, ai aflat nişte lucruri), există şi o stare de nelămurire în care ar trebui să te arunce orice călătorie. Acea stare care te trimite către imagini şi gânduri pe care nu le aveai înainte.

Acea stare în care te întorci cu mai multe întrebări decât răspunsuri pentru că, nu-i aşa, călătoria nu s-a terminat după ce ai aterizat pe Otopeni.