E simplu. Lași deoparte orice urmă de simpatie și spui adevărul plat despre celălalt. Dacă celălalt este bâlbâit, spui pur și simplu “Domnule, sunteți un bâlbâit!” Dacă are nasul strâmb, vei observa cu perspicacitate că… are nasul strâmb.

Este vorba de acel tip de adevăr la prima mână pe care nu îl poate nimeni contrazice și pe care, atunci când îl rostești, ceilalți pot spune despre tine că ești răutăcios. Este vorba despre acel tip de sinceritate pe care toți o laudă, dar nimeni nu și-o dorește în jurul lui.

Există adevăruri și sincerități pe care, într-un anumit moment al evoluției tale, nu ai cum să le folosești, nu te ajută și nu te sporesc. Să luăm o situație ipotetică și ușor absurdă. Ești bâlbâit, e un defect care te afectează și pe care încerci să-l corectezi. Ai urmat câteva cursuri, faci exerciții de vorbire, dar în cadrul unei prezentări defectul este observabil. Cineva din public remarcă și te întrerupe cu acest adevăr sincer: “Ești bâlbâit”

Într-un asemenea moment, cu ce te ajută un asemenea adevăr, fie el oricât de obiectiv și sincer?

Este vorba despre acea sinceritate la care ne gândim cu toții în ideea “dacă aș fi sincer 100%, mi-am pierde toți prietenii”.

Nu fac apologia cosmeticii în relațiile umane, dar dacă ceva e la prima mână, e simplu de observat și de rostit, atunci cu siguranță e lipsit de valoare și de miză. E ușor să reflecți faptele brute, la fel cum e ușor să fii obiectiv cu oamenii pe care nu-i suporți.

Sunt adevăruri, sunt sincerități care nu reușesc să clădească legături, prietenii și iubiri tocmai pentru că toate acestea se conturează dincolo de adevăr și sinceritate. De la o anumită intensitate în sus, în cadrul relațiilor dintre oameni, adevărul devine o simplă unealtă cu care rămâi singur în ploaie.

Adevărul banal ca oglindire a realității obiective este supraestimat. Îndrăgostiții, prietenii și, mai mult, liderii adevărați nu-l folosesc pentru că miza nu este să reflecți realitatea (obiectiv utopic al romanelor din secolul XIX), ci să o modelezi, să o construiești și să o îmbogățești.

Cât de crud ar fi să te uiți la o floare și să-i spui: “Ești singură aici, pâmântul din care ai răsărit e sterp, de câteva luni, niciun strop de ploaie nu a mai căzut în zonă și, prin urmare, în mod sincer și obiectiv, îți spun că nu ai nicio șansă să înflorești?”.

Dacă ai 25, 30 sau 35 de ani și te gândești la pensie, acest articol te va enerva.

Cât de greu ar părea de crezut pentru unii, sunt destui tineri care se gândesc la anii de vechime și la pensie. Am observat acest calcul – legitim până la un punct – în cazul părinților mei, însă nu m-aș fi așteptat să găsesc aceeași strategie în rândul unora de vârsta mea.

Discutând acest subiect (nu mă întrebați cum am ajuns aici) cu o prietenă măritată, spiritele s-au aprins destul de repede:
“Cum să nu am pretenții la o pensie decentă la cât de mult mi se oprește din salariu?”
Pretențiile sunt bune, dar a crede că sistemul se va ridica la înălțimea lor este păgubos.

Apreciez gândirea pe termen lung, dar pensia – teoretic cuprinsă  în acest tip de gândire – este pur și simplu o păcăleală, cel puţin pentru generaţia mea. Este ok să îți faci planuri pentru 5 sau 10 ani, dar a te gândi la 30 de ani la cei vei face la 60 ani este ca şi cum ai înainta cu frâna de mână trasă:

1. Este o dovadă de maturitate a renunţa la o plăcere imediată pentru un beneficiu viitor, dar în acest caz toată schema este o iluzie sub care se ascund destule capcane.

Dacă eşti aranjat cu gândul unor ani de vechime şi al unei pensii sigure, ai mai puţină înclinare către risc, către reorientare în carieră sau către ideea de a începe ceva pe cont propriu. Ce rost are să îţi rişti liniştea anilor de bătrâneţe de dragul unor idealuri care, deşi par la îndemână, sunt riscante?
Ce rost are presiunea unor obiective mari în următorii 5 sau 10 ani, când eşti deja aranjat în următorii 30 de ani, dacă eşti cuminte? Când ai un avantaj pe tabelă – fie el şi iluzoriu – începi să joci doar pentru a păstra rezultatul.

2. Structura actuală sistemului de pensii nu este sustenabilă pe termen lung. Rezumând, sistemul a fost creat având ca bază două coordonate care nu mai sunt de actualitate: creştere economică permanentă şi spor demografic. Cu fiecare deceniu, sistemul actual de pensii devine o schemă piramidală care nu va putea fi susţinută decât prin îndatorare, iar a paria pe această carte volatilă nu este tocmai un calcul inteligent.
Despre inechitabilitatea întregului sistem nu cred că are rost să mai discutăm.

Dacă – de bine, de rău – totul a mers în cazul bunicilor şi al părinţilor noştri, pentru noi înşine lucrurile vor fi mai problematice.
Dacă peste 30-40 vom sta în pensie, înseamnă că nu am făcut mare lucru cu viaţa noastră. Nu vorbesc de părinţi sau de bunici care au trăit în alte condiţii istorice, mă refer la noi cei de acum. Avem alt spaţiu de manevră şi alte oportunităţi, iar dacă, cu gândul la o pensie, nu vom trage să scoatem maximum din ce putem face, nu ştiu ce alte scuze vom putea găsi.

Nu trebuie să devenim toţi antreprenori sau oameni de afaceri, dar dacă – în termeni economici – pensia va fi singurul activ, acest lucru va trebui să fie ultima noastră problemă atunci când com trage linie.

Sunt destule scheme de gândire care te pot îmbătrâni prematur, iar aceasta este doar una dintre ele.

Era fotbalist la echipa locală, avea o soție frumoasă și un copil de câțiva ani. Scena pe care o priveam, la cei 18 ani ai mei, îl arăta pe el spălându-și mașina în fața curții. O mașină nouă, germană din care răsuna ultimul album Modern Talking de pe atunci. L-am invidiat atunci pentru toată viața frumoasă pe care mi-o imaginam că o avea. Fotbalist, bani, mașină, casă, femeie frumoasă alături.

După câteva zile de ploi sănătoase, aceleiași ploi oferă și acum titluri precum “Inundații în Moldova”, am aflat tragica veste: fotbalistul a cărui viață o invidiam murise împreună cu soția într-un accident de mașină. Soșea umedă, un pod, un râu. Am mers la înmormântarea lor cu un gând vinovat și sentimentul că mi se dăduse o lecție.

Mi-am adus aminte de această întâmplare zilele trecute când discutam cu cineva despre bani și problemele pe care le implica prezența sau absența acestora din viața noastră.

Mi-am adus aminte de această întâmplare pentru că, între timp, am ajuns să privesc din altă perspectivă problema banilor. Am încercat o conversație pe Facebook, dar discuția este mult mai lungă decât atât.

Nu îmi doresc nici bani mulți, nici bani puțini în această viață. Îmi doresc pur și simplu să petrec cât mai puțin timp făcându-i. De bine, de rău, banii vin și se duc, îi faci, îi refaci, dar timpul consumat nu ți-l mai oferă nimeni înapoi.

Încearcă un mic exercițiu de imaginație și întreabă-te cât din ceea ce faci zilnic ai mai face dacă ai avea toți banii care îți trebuie. Dacă îți dispar majoritatea activităților, vei observa cât timp consumi doar pentru a face rost de banii de care ai nevoie.

Înțeleg că banii nu sunt un lucru rău, înțeleg că banii îți pot oferi oportunități, îți pot împlini niște vise, dar înțelege te rog că acel timp consumat nu ți-l mai oferă nimeni înapoi.

Dacă acest timp ți-l petreci făcând ceva ce nu-ți place, situația este cu atât mai tragică. Perioada cea mai neagră a vieții mele nu a fost atunci când nu aveam bani nici să trec strada, a fost atunci când toată ziua mi-o pierdeam pentru a-mi putea plăti chiria și a avea ceva mărunțis de cheltuială.

Gândește-te la următoarea situație: cineva câștigă 800 de euro făcând ceva ce nu contribuie cu nimic la dezvoltarea lui ca ființă umană. Sunt 40 de euro pe zi lucrătoare care sunt oferiți pentru 9-10 ore (drumul până la muncă, pauza de masă etc.) din viața ta. Nu mai punem la socoteală stresul, nervii și oboseala din fiecare zi. Nu mai punem la socoteală probleme de sănătate care se pot ivi, stima de sine scăzută sau apatia.
În cadrul aceastei ecuaţii, în orice sistem economic te-ai situa, la finalul acestui târg, ieşi în pierdere.

Soluţiile sunt multiple:
1. un loc de muncă unde faci ceea ce îţi place. Te dezvolţi ca fiinţă umane şi cineva te şi plăteşte pentru asta.
2. o activitate care îţi consumă puţin timp şi produce beneficii financiare decente
3. o moştenire sau un câştig la Loto

Dincolo de toate aceste soluţii, miza rămâne aceeaşi: propriul tău timp.

Acesta poate trece producând amintiri frumoase, experienţe, aventuri, vise împlinite sau poate trece producând… bani. Mai mulţi sau mai puţini, care vin şi se duc, care îi faci şi îi refaci. Am căzut deja în aceeaşi fundătură, iar povestea continuă până când cineva spune “Stop!”.

O broască care își cară puiul în spate urcând 10 metri într-un copac. Acolo sus, între frunze, s-a format o gaură de apă unde mama își descarcă mormolocul. Face drumul aceasta de câteva ori ducând în spate pe fiecare din puii săi.
Acolo sus, copii stau în apă și sunt feriți de pericole, dar trebuie hrăniți odată la câteva zile. Mama își reia urcușul pentru a depune câteva ouă nefertilizate pe care cel mici le mânâncă.

Este una dintre cele mai dedicate mame din lumea animală, și-a păzit în permanență ouăle înainte de eclozare, iar când aceștia cresc mari își părăsesc fără reținere mama, urmându-și ciclul vieții.

O gorilă are grijă de cei doi pui săi. Nu pare un tată tocmai grijuliu, mânancă un fruct, mai aruncă o privire copiilor care se chinuie unul pe altul, frățește, iar apoi se întinde la somn. La un moment dat, în junglă se aude un urlet. Un alt mascul, un rival, își anunță prezența. Tatăl se ridică și răspunde la rândul lui cu un strigăt fioros urmat de o bătaie în piept care își transmite mesajul în jur. Rivalul mai strigă încă o dată, tatăl ripostează și mai fioros și apoi se face liniște. Această bătălie a câștigat-o. Nu o fi el un tată plin de tact, dar sarcina cea mai importantă (protejarea celor mici) și-o achită din plin. It’s actually a pretty good dad.

În nordul Japoniei, trăiește o specie de maimuțe care se luptă cu supraviețuirea de-a lungul celor mai grele ierni. Deși au blana groasă, simt frigul și se protejează cum pot. Se adună în copaci și puii se fac ciorchine în jurul mamelor.
Unele maimuțe sunt mai norocoase și au găsit un izvor de apă termală. Apa e numai bună (38 de grade), iar mamele stau până la gât ținându-și copiii în brațe. Sunt alte maimuțe care încearcă să intre în apă, dar sunt imediat alungate.

Izvorul aparține unei familii care își apără proprietatea cu încăpățânarea. Privilegiul de a se adăposti în apa caldă este rezervat familiei regale, o întreagă dinastie care își protejează generațiile viitoare.

Pentru un pui de elefant, primele zile după naștere nu sunt tocmai cele mai ușoare. Nici n-a făcut ochi și trebuie să se alăture familiei într-un marș istovitor în căutare de apă. Fără apă, mama nu poate produce suficient lapte pentru a-l alăpta.

În drumul prin mlaștină, cel mic rămâne înțepenit afundându-se în noroi. Mama încearcă de câteva ori să-l scoată, dar nu reușește decât să-l afunde și mai tare. Salvarea puiului vine de la bunica sa care vede situația, își dă fiica la o parte și reușește să-și scoată nepotul din noroi. Uneori a fi un părinte bun e un lucru care vine în mod firesc (ca în cazul gorilei), iar în alte cazuri se învață de la cei mai bătrâni.

Sunt 10 milioane de furnici și trăiesc într-un oraș subteran în mijlocul unei pășuni. De dimineața până seara muncesc de zor tâind iarbă și frunze pe care le cară în spate până în subterane. Nu se hrănesc cu iarbă, dar în mijlocul mușuroiului crește o ciupercă “vegetariană”. Practic, furnicile hrănesc ciuperca ca apoi să mânănce din ea.

Pare ingenios până afli că ciuperca produce atât de mult dioxid de carbon încât otrăvește aerul dinăuntru. Furnicile au găsit și în această situație o rezolvare: au construit niște guri de ventilație pentru a menține aerul curat. În acest mușuroi, găsești  fermieri, arhitecți și ingineri care lucrează împreună.

E vultur, dar – spre deosebire ceilalți colegi vulturi care adoră carnea – și-a găsit propria nișă . Se hrănește doar cu oase, mai precis, cu… măduva oaselor. Pentru a ajunge la ea, a venit cu o rezolvare banală: aruncă osul din zbor, acesta se izbește de stânci, se crapă și abia apoi vulturul nostru se poate bucura de prânz.

Cei mai tineri trebuie învață cu greu această tehnică căci oasele nu se sparg oricum. Îl aruncă o dată, apoi a doua oară, apoi a treia oară, apoi a patra oara, apoi a șaptea oară, înțelegeți, este o lecție cruntă despre perseverență. Ca și în cazul acestei maimuțe din filmuleț sau, vorba unui comentator, this monkey has more work ethic than me…

Exemplele de mai sus sunt luate din documentarul One Life (2011) unul dintre cele mai fascinante filme văzute în ultima perioadă.

Tășuleasa Social este una dintre acele organizații care rezumă tot ce poate fi mai bun în această țară. Încerc să mă feresc de cuvinte mari, dar nu-mi ascund entuziasmul față de niște oameni care, pentru mine, s-au înscris demult pe harta afectivă a acelei Românii pe care mi-o doresc.

Revenind în Bucovina prin Pasul Tihuţa, în Piatra Fântânele, am tras stânga pe drumul neasfaltat care duce către Ţara Tăşuleasa. Nu anunţasem pe nimeni că vin și aveam ceva emoţii pentru că nu le ştiam programul. A fost suficient să-i privesc zâmbetul lui Alin de peste poartă să simt că am nimerit bine:
“Ce mă bucur că ai venit!”

I-am regăsit pe toţi cum îi lăsasem cu doi ani înainte, puşi pe treabă cu acea încăpăţănare a faptelor bune. Alin, Ana, Paul, Iulian și toți ceilalți. Doar Claudiu lipsea.

Întâlnirea mea cu Tăşuleasa a început printr-un eveniment de presă la o plantare, am revenit acum doi ani, anul trecut nu le-am putut onora o invitaţie, iar anul acesta, în plină vacanţă, gândul de a trece pe acolo nu-mi dădea pace.

Alin îşi serba discret ziua de naştere şi ne-a primit pe prispă la poveşti, ce mai facem, ce s-a mai întâmplat între timp, dar nerăbdarea lui era să îmi arate creaţia de care este atât de mândru şi pe care a pus-o pe picioare alături de voluntarii Tăşuleasa: Pădurea Pedagogică.

O pădure, un mic univers, unde care copiii intră ca într-un labirint de cunoaştere pentru a afla despre natură şi grija faţă de ea. Circuitul este presărat cu mici popasuri de învățătură care se pot observa în pozele de mai sus: vârsta unui copac, module sustenabile de energie, efectul defrișărilor asupra comunităților rurale, despre cum orice specie de plantă sau animal își are rostul ei într-un ecosistem, despre un mod de a fi plin de respect față de natură, față de oameni și față de cei care încă nu s-au născut.

Am făcut turul Pădurii Pedagogice gândindu-mă la câtă nevoie avem de o reînvrăjire a lumii, pe alte coordonate și cu alte idealuri.

Seara, ne-am strâns în jurul focului la povești, am cunoscut câțiva tineri care vor duce mai departe spiritul creat în Țara Tășuleasa și, în timp ce aranjam cortul pe una dintre scene, mi-am promis ca atunci când încrederea mi se zdruncină, să revin pentru inspirație la Tășuleasa.

Album foto: În vizită la Tășuleasa Social