Tag Archives: RomaniansAreSmart

4 Replies

Mă aflu pe acoperișul unei case și bat cuie alături de câțiva muncitori și voluntari. Mă dor toate grupele de mușchi, sunt transpirat şi prăfuit, dar mi-aș dori ca ziua să nu se termine niciodată. Am început să învăț câteva detalii de tâmplărie, atmosfera de lucru este bună, iar senzația că munca mea ajută pe cineva este de neprețuit.

Mă aflu la Preajba unde Habitat For Humanity Romania construiește case pentru câteva familii nevoiașe. Evenimentul se cheamă Big Build și marchează în modul cel mai concret ”Ziua Mondială a Locuirii”. Din această perspectivă, în România lucrurile nu stau tocmai roz. Cinci milioane de români trăiesc în condiţii severe de sărăcie, dintre aceştia, mai bine de un milion nu au apă potabile, încălzire sau toaletă.

Fusesem invitat în calitate de blogger, alături de alți 20 de colegi, dar acum, cu un ciocan în mână, măsurând distanțe și bătând niște rigle pe un acoperiș, mă simt doar unul din zecile de muncitori aflați pe acest șantier. Dimineață, când fusesem trimis la una din case şi am fost luat în primire de Ciprian, șeful de echipă, nu aveam să ştiu că aveam să înceapă una din cele mai frumoase zile de muncă. O zi epuizantă fizic, dar revigorantă psihic.

Munca poate deveni terapie doar atunci când simți că efortul tău produce o diferenţă în viaţa celorlalţi. În cazul de faţă, famiile nevoiaşe care urmau să locuiască în casele pe care tocmai le construim şi care munceau cot la cot cu noi. Muncitori, voluntari de la compania Vodafone sau bloggeri din Bucureşti şi din Craiova.

Am mai spus-o și o repet: a ajuta pe cineva este cea mai la îndemână și mai simplă cale de dezvoltare personală.

Atmosfera de pe şantier a fost surprinsă de Răzvan Baciu în scurt video:

Sponsorul principal al acestui eveniment a fost Fundaţia Vodafone. O dată cu implicarea bloggerilor în acest proiect, agenţia AdVenture a ales să se implice şi să doneze o sumă de bani.

Lista completă a sponsorilor şi partenerilor este aici.

Galeria foto completă este aici.

Habitat For Humanity este una dintre acele organizaţii serioase care fac cinste sectorului non-guvernamental din România şi merită tot ajutorul pe care îl putem oferi.

Satul din istoria fiecărei familii

5 Replies

Un amic – acum plecat din țară – folosea calificativul oborist pentru a ilustra acel tip de bucureștean șmecher, țepar şi nesimțit care a prins din mers toate racilele oraşului şi a uitat lucrurile bune şi simple pe care inevitabil le-ar fi moştenit de la părinţii şi bunicii săi cu origini rurale.

Expresia nu este o invitaţie la demonizarea vieţii la oraş – care strică – sau la idealizarea satului (unde lucrurile şi valorile s-au păstrat în forma lor pură), dar m-a trimis cu gândul la câteva disfuncţionalităţi care există în societatea românească.

Pornesc discuţia cu premisa că România nu are mentalitate urbană în sensul modern al cuvântului. Singurele oraşe propriu-zise sunt cele transilvănene, iar restul sunt doar nişte sate mai mari care s-au ridicat prin comerţ (Galaţi, Brăila sau Constanţa) sau datorită unor conjuncturi administrative, politice şi culturale (Iaşi şi Bucureşti, de exemplu).

Două secole de modernitate (să ne gândim începând cu Regulamentele Organice) n-au reuşit să distileze o viaţă urbană românească. Rezultatul a fost un amestec de mentalităţi rurale cu nuanţe importate în grabă, totul altoit pe industrializarea grabită a comuniştilor şi destructurarea tranziţiei de după 1989.

Cu această istorie în spate, calificativul oborist aminteşte mai degrabă de Dinu Păturică decât de intreprinzătorii din Piaţa Obor şi trimite cu gândul la ţăranii descurcăreţi pripăşiţi la oraş care n-au reuşit să producă nicio sinteză socio-culturală autentică. Dimpotrivă, au uitat să fie ţărani şi n-au ajuns niciodată să fie orăşeni.

În România, oraşele au fost văzute doar ca nişte sate care a luat-o pe o cale greşită, iar majoritatea scriitorilor pe care i-am avut (din nostalgie sau din neadaptare) a scris despre o lume populară pe care ori au deplâns-o, ori s-au gândit să o adapteze la valori şi ritmuri luate din Occident.

Miza modernizării României nu a fost gospodărirea oraşelor (elemente de progres în orice societate normală), ci mai degrabă efectul unei întrebări fondatoare: ce facem cu atâtea sate? În funcţie de perioada istorică, rezolvările au fost dintre cele mai diferite: le trimitem învăţători, dascăli şi doctori, le colectivizăm sau le demolăm și, mai apoi, le lăsăm în plata lor (cu tineri plecați, cu pământ nelucrat, cu infrastructură medievală şi doar cu mici poveşti de succes – turism şi agricultură)

În istoria fiecărei familii româneşti se află un sat unde au crescut părinţii sau bunicii, un sat al vacanţelor de vară, iar în cazurile unde acest sat a lipsit am avut tendinţa să compătimim. Cum? tu nu ai avut bunicii la ţară?

Sunt un orăşean care şi-a petrecut vacanţele departe de oraş, dar niciodată nu m-am gândit că aş putea sta la ţară în viaţa mea adultă. M-au plictisit problemele ediţiilor din Viaţa satului (cine nu schimba programul?) şi, la fel cum după o anumită perioadă de timp, orice viaţă la ţară mi s-a părut că devine o fundătură, un exil.

Între timp, a fi ţăran a devenit un termen peiorativ, satele au cunoscut aparatele de poker, mesele de biliard şi discotecile unde cineva, în fiecare sâmbătă seară, inevitabil lua bătaie. Nu ştiu ce s-a ajuns cu satul românesc (cu preoţii transformaţi în agenţi electorali) pentru că nu îl mai cunosc (dacă l-am cunoscut vreodată – în vacanţe sau la adunat de fân).

Am devenit cu timpul un simplu turist sau oborist printre propriile rădăcini rurale pe care ori le-am uitat sau nu le-am cunoscut niciodată, dar din când în când îmi amintesc să mă întreb: ce s-a întâmplat cu satul pe care îl port în mine?

În Munții Ceahlău

1 Reply

Drumul către Ceahlău n-a început chiar sub auspiciile cele mai bune. Venind dinspre Vatra Dornei, am ajuns la coada Lacului Bicaz, unde am întrebat într-o benzinărie de cel mai scurt drum până la Izvorul Muntelui. Urmând indicațiile și cu GPS-ul sub nas, am nimerit pe cel mai prost drum forestier pe care mi-a fost dat să merg cu o mașină mică. Ceahlău – Izvorul Alb – Izvorul Muntelui.

Un drum de 40 de km care ne-a luat mai bine de 4 ore trecând prin toate fricile. De a nu rămâne înnămoliți, de a nu atinge ceva pe sub mașină, de a nu rămâne în drum toată noaptea. Abia după două ore am ajuns în primul sat – Izvorul Alb – unde un tănâr, după ce l-am întrebat cum să ieșim din văgăuna aia, ne-a măsurat mașina și-a concluzionat:
“Ați avut ceva curaj să veniți pe drumul ăla”
De unde să fi bănuit?….

Am aflat că există o altă ieșire – tot pe un forestier – spre șoseaua care leagă Durău de stațiunea Izvorul Muntelui. Când a pronunțat expresia “până ieșiți la asfalt” nu credeam că mă voi bucura atât de mult la pronunția acestui cuvântul. A urmat alte zeci de minute stresante prin pădure, pe un drum spart de aluviuni, neîntâlnind nicio altă mașină, fără semnal și aproape dând cu banul la câteva răscruci.

În Izvorul Muntelui, chiar lângă cabana cu același nume, la punctul de informare al Ocolului Silvic, în 5 minute, am rezolvat totul. Unde putem pune cortul (în curtea lor), care este cel mai scurt traseu către vârf (Lutu Roşu), când pleacă cei mai mulți turiști (între 9 și 11 dimineața) şi o hartă a traseelor. La aceeași coadă, imediat după mine, am putut auzi vocea unei doamne:
“Am o singură întrebare: mi-e foarte frică de vipere…”

Dimineaţă, fix lângă noi, apăruseră alte două corturi. Bărbaţii se treziseră şi erau întinşi, citind pe iarbă, în timp ce soţiile încă dormeau.

Traseul Izvorul Muntelui – Curmătura Lutu Roşu – Cabana Dochia e cel mai scurt, dar îl faci în mai bine de 3 ore urcând doar prin pădure. Nu e o plimbare pe malul mării, dar odată ajunşi sus, orice urmă de oboseală dispare. La Cabana Dochia era plin de oameni, de la copii de câteva luni până la pensionari. N-aş fi crezut că aceşti munţi pe care ajungi destul de greu pot fi atât de populaţi.

Spre deosebire de Rarău, n-am avut senzația că Ceahlăul poate fi îmblanzit. Am petrecut multe ore pe platou, am urcat până pe Vârful Toaca, dar am coborât de pe munte cu senzația că totul n-a fost decât o excursie turistică. Ceva din acest munte mi-a rămas ascuns.

Coborârea am făcut-o grăbiți de norii care s-au strâns în timp record să ne amenințe. Eram deja în padure când a început să plouă, dar pelerinele pe care le luasem cu noi și-au făcut treaba.

Cred – la modul cel mai lipsit de superstiții – că fiecare munte are un mesaj de transmis, iar în această zi am găsit un Ceahlău tăcut dincolo de gălăgia turiștilor şi care, după câteva ore de răbdare, ne-a alungat cu o simplă ploaie. Mi-a rămas doar o singură promisiune pe care i-am transmis-o în gând: “Las’ că ne mai vedem noi…”

Galerie foto: Vacanță prin România

Două zile în Maramureș: cu bune și cu rele

3 Replies

Erau 19 grade când am început să urcăm spre Pasul Prislop, calea de acces spre Maramureș, venind dinspre Bucovina. Un drum spart (kilometri întregi i-am parcurs în viteza a doua), deși pe undele porțiuni începuse să se asfalteze. Am întâlnit mașini puține, am mers mult prin pădure, iar sus, am tras pe dreapta. O mică parcare unde niște puști vindeau fructe, unde niște turiști își pregăteau echipamentul pentru a urca pe munte.

Urma să vizitez o zonă necunoscută unde nu mai fusesem niciodată, eram curios, deși puțin îngrijorat. Afară era rece și picura, mai aveam o oră sau două de lumină, drumul se dovedise mai lung decât estimasem, încă nu mâncasem și nu știam încă unde vom înnopta.

Am coborât spre Borșa, având munții Rodnei în stânga și căutam din ochi un loc de pus cortul. După câțiva kilometri buni, am ochit un deal cu un petec de lumină și câteva căpițe și am făcut stânga pe un pod. Am început să urcăm, printre case, pe un drum de țară până când am nimerit în fața unei pensiuni – Borșa Turism – care avea și o plăcuță pe care scria Camping. Ce noroc!

Întreb de preț, 35 RON/zi, ne alegem un loc în grădina din spate și ne instalăm cortul. În jurul nostru e plin de străini, iar lângă noi tocmai sosiseră o familie de polonezi. O grădină ca o mică livadă, cu duș și toaletă afară, cu loc pentru grătar și o terasă acoperită.

Aici am întâlnit cel mai amabil om cu putință, doamna de la pensiune. Căsătorită cu un belgian îndrăgostit de România au pornit împreună o mică afacere turistică și două zile cât am stat acolo ne-am simțit ca acasă. Povestea lor e descrisă pe scurt aici și știu de pe acum unde voi sta când voi revizita Maramureșul.

Dimineață, am pornit pe Valea Izei în căutarea acelui specific maramureșean. După un picnic la malul răului, după câteva sate destul de oarecare, după Dragomirești unde am oprit la Muzeul Țărăncii Române și o biserică greco-catolică din lemn, destinația noastră era Mănăstirea Bârsana si apoi, undeva, în apropiere Biserica de lemn “Sfântul Nicolae”.

Aceasta din urmă, mai puţin cunoscută şi vizitată de turişti, e bine ascunsă după un vârf de deal, iar accesul este destul de ciudat: printr-o uliţă, apoi prin curtea cuiva, apoi printr-o livadă-cimitir.

Dacă Valea Izei a fost ca o plimbare lejeră de vară, ziua ne-a fost dată peste cap de Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighetul Marmaţiei. Odată intrat aici, ritmul se schimbă, aerul devine apăsător şi amintirea recentă ororilor comunismului este cutremurătoare.

Acest memorial – un muzeu foarte bine pus la punct situat într-o fostă închisoare – nu este un simplu obiectiv turistic. Mi-am zguduit destui ani cu lecturi din memoriile foştilor condamnaţi politici, dar acest loc a reuşeşte să mă impresioneze. Este o coborâre în infernul memoria unui neam chinuit. Este ritualul de iniţiere menit a ne feri de uitare şi a aminti în permanenţă generaţiilor următoare de ce anume trebuie să se ferească. Am petrecut câteva ore în acele triste celule luptând cu lacrimile şi senzaţia de irealitate a acelor orori.

Ne-am continuat drumul către Săpânţa al cărei Cimitir Vesel nu a reuşit să mă cucerească. Înţeleg ideea de îmblânzire a morţii, dar acest cimitir mi s-a părut prea monden. Înconjurat de baruri şi dughene, plin de tot felul de turişti, locul mi-a lăsat o senzaţie de păcăleală.

La un moment dat, un bătrân s-a băgat în vorbă cu noi şi-a început să ne spună povestea câtorva morminte, însă, chiar când îl ascultam gândindu-mă ce om amabil am întâlnit, ne-a cerut bani într-un mod destul de expeditiv. Trebuia să caute alte victime, ochise undeva în spatele nostru alt grup de turişti. Întâmplător, nu aveam nimic mărunt, dar bătrânelul ne-a indicat imediat soluţia: puteţi să schimbaţi aici! arâtându-ne locul de unde cumpărasem bilete. Un bunic descurcăreț!

La întoarcere, ne-am oprit să vedem mocănița din Vișeul de Sus. Nu ne plănuisem o plimbare (știu că durează destul de mult), dar am vrut să o admirăm parcată în gară și să stăm puțin de vorbă cu cineva din partea locului.

A doua zi dimineață, vremea părea instabilă și nu ne-am încumentat să facem traseul de 4 ore către Vârful Pietrosu. Ne-am mulțumit doar cu o plimbare până la Cascada Cailor. După ce am urcat cu telescaunul și am mers jumătate de oră prin pădure, cascada (îi puteți citi aici legenda) ni s-a arătat mândră cu a sa cădere de 90 de metri (cea mai mare din România).

Am coborât către Năsăud pe aceleași drumuri proaste, părăsind Maramureșul cu impresii amestecate. Mi-au plăcut oamenii, ne-am încurcat în accente și am sesizat câteva diferențe chiar în interiorul aceleiași regiuni. Uneori auzeai influențe ardelenești, iar alteori aveai impresia că ești în Moldova (pronunția copchil, de exemplu).

Este o zonă pitorească, cu destule tradiții păstrate bine, dar toată zona mi s-a părut cumva izolată. Plin totuși de turiști străini (nemți, cehi, polonezi), Maramureșul probabil suferă de o distribuire inechitabilă de bugete și proiecte, altfel nu-mi explic infrastructura atât de precară.

Pitorescul şi tradiţiile nu au reuşit totuşi să îmi aducă aminte de senzația de gospodărire pe care am întâlnit-o în satele din Bucovina. Am întâlnit destule sate înstărite, dar vilele ridicate ostentativ sau mașinile de teren cu numere galbene amintesc de infuzia de capital a celor plecați la muncă în străinătate.

Îmi doresc să revin, am ratat destule locuri, mi-a plăcut mult unde am campat și mi-am promis anul viitor câteva drumeții prin Munții Rodnei.

Galerie foto: Vacanță prin România

Terapia prin artă merită încurajată

1 Reply

Am împlinit 18 ani într-un pat de spital, fiind suspect de tuberculoză. Într-un spital de contagioase cu probleme de finanțare, într-un salon trist care îmi amintea de ftizia poeților din secolul XIX, îmi plângeam de milă la începutul unei vacanţe de vară, în timpul Campionatului Mondial de Fotbal.

Înconjurat de fantome în pijamale, de bărbați sfrijiți care își fumau țigările fără filtru pe băncile din curtea spitalului și un doctor tânăr care nu își ascunde îngrijorarea cu privire la sănătatea mea, mi se părea că sunt cel mai singur om din lume. Nu era acea singurătate metafizică despre care citisem în marile cărți și nu era acea singurătate creatoare pe care orice artist și-o dorește. Era izolarea forțată a cuiva care s-a trezit brusc la mare distanță de ceilalți și pe care cărțile sau propriul jurnal nu reușeau să îl mai consoleze.

Orice boală este o dramă, dacă nu prin consecințele finale nefaste, cel puțin prin prăpastia care reușește să o creeze între bolnav și ceilalți. Este o falie în jurul căreia gravitează medici, asistențe, colegi de salon sau membri ai familiei, iar la final rămâni doar tu, cu propriile gânduri, în întunericul unui pat străin.

Când cineva îţi laudă un doctor observi că, dincolo de competenţele medicale, ceea ce contează cel mai mult este alinarea care ţi-a fost oferită. Alinare care se conturează într-un adevărat medicament pentru suflet. Vorbim acum de cazuri izolate, însă cineva s-a gândit la această problemă într-un mod cât se poate de ingenios.

O companie farmaceutică a lansat un program numit Artă pentru Viaţă care îşi propune să trateze sufletele bolnavilor prin artă. Programul constă într-un concurs de proiecte artistice (pictură, literatură, teatru sau arta manuală) care vor fi puse în aplicare în beneficiul pacienţilor din cinci spitale din România.

Juriul este format din Horea Murgu, Cătălin Şfefănescu, Dr. Băcilă Ionuţ Ciprian şi Irina Ştefănescu, iar aceştia vor selecta cele mai bune proiecte artistice care se pot aplica cu 3.000 de euro pentru alinarea celor suferinzi.

Dacă simţi că arta poate face minuni pentru cei bolnavi, înscrie-ţi idea pe site în perioada 15 iulie – 15 august şi poţi primi o finanţare de 3.000 euro pentru a-ţi pune în aplicare proiectul. Dacă ai prieteni care pictează sau care sunt într-o trupă de teatru, spune-le de şansa ca prin pasiunea lor artistică să aline suferinţele unor oameni care îşi petrec săptămânile în paturi de spital.

Nu este uşor să vii cu ideea cea bună – mă uitam pe site să văd proiectele înscrise – dar știu că este o provocare pentru orice artist care crede în puterea artei sale și în faptul că orice mare pasiune își primește cumva răsplata.

Știu un prieten căruia am să-i povestesc despre Artă pentru Viață – și te invit la rândul tău să duci vorba mai departe – pentru că orice început de poveste care își propune alinarea celor suferinzi merită încurajat.

Transalpina – probabil cel mai spectaculos drum din România

11 Replies

Nici nu mai știu cum am aflat de Transalpina și de când îmi doream să ajung acolo, dar știu cu câtă nerăbdare așteptasem acest week-end.
Am ajuns vineri seara în zonă. Am făcut dreapta la Novaci, am mers câțiva kilometri pe un drum mai prost și apoi, fără să simțim, am început să urcăm spre Rânca pe o șosea recent făcută. Stațiunea, situată la 1.600 metri, are multe pensiuni și puține hoteluri. Majoritatea clădirilor sunt în construcție și în câțiva ani sigur se vor vedea roadele investițiilor de acum.

Cum nu știam unde să ne cazăm, am făcut un tur de stațiune să vedem ce ne atrage privirea. Am ochit Hotelul Onix, am căutat pe net câteva recenzii şi am sunat clopoţelul de la recepţie. Locul e frumos, are wireless, trei restaurante, personalul e super amabil şi pentru o cameră dublă am plătit 130 RON. Un hotel care îşi merită cele trei stele.

Cum deja se înserase, a rămas să facem Transalpina a doua zi. Dimineaţă, la ora şase, deja nu mai aveam stare. Soarele ieşise dintre nori, ştiam că e prilej de poze şi doream să mă joc puţin pe traseu, înainte de micul dejun.

Citisem undeva pe net că e recomandabil să ai o maşină puternică pentru acest drum. E o uşoară exagerare (vezi urcând Loganuri, Clio, Matiz), dar nu strică deloc o maşină pe care te poţi baza. Spre norocul meu, am avut la dispoziţie acelaşi Ford Focus cu care am călătorit în Italia. Focusul Ecoboost de 1.6 şi 150CP cu care m-am înţeles perfect de-a lungul a peste 14.000 de km făcuţi împreună.

E greu de spus în cuvinte cât de spectaculos e drumul – uneori abrupt, alteori lin – care urcă până la 2.100 metri altitudine. O şosea bine făcută, cu hăuri în lateral şi cu puţine refugii. Stratul de asfalt e destul de înalt şi trebuie să ocheşti din timp locurile unde poţi trage pe dreapta, să admiri priveliştea şi să faci câteva poze.

Priveştea e infiorător de frumoasă, deși clima e destul de instabilă. Sus, înconjurat de creste şi prăpăstii, te simţi mic de tot şi nu poţi să fii decât recunoscător că muntele te priveşte la sânul lui chiar şi la volanul unei maşini. Maşină de care ai nevoie cel puţin pentru a te adăposti de cele câteva grade pe care le simți deasupra norilor.
Mi-am luat camera şi am montat un scurt filmuleţ cu traseul făcut pe care vă invit să-l urmăriţi mai jos:

Am trecut munţii şi am parcurs tot drumul până la Sebeş, însă nu recomand. Sunt 100 de km de drum pitoresc, dar încă în lucru pe multe tronsoane. Soşeaua curge de-a lungul unui râu, prin pădure, însă peisajul e închis şi, după două ore de mers, devine plictisitor.

Vreau să revin pe Transalpina în iulie – când sper să prind vremea mai blândă – şi să încerc traseul Obârşia Lotrului – Brezoi.

Albumul foto: Transalpina.

Cum ne-am întrecut prin toată ţara în Siemens Race

Adrian Ciubotaru