În secolele trecute, dacă scriai ceva, trebuia să aștepți mult și bine pentru o reacție în urma celor scrise. Luni sau chiar ani de zile, dacă scriai o carte. După standardele de azi, recompensa venea cu întârziere.

Azi, pe bloguri sau în reţelele sociale, reacţiile apar la câteva minute după ce scrii un text. Dacă acestea întârzie, începi să îţi faci griji. Absența sau prezența comentariilor, a unui Like sau unui Share sunt recompense pe care orice producător de conținut şi le doreşte instant.

Mă gândesc cât a trebuit să aștepte Newton pentru câteva reacții în urma Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica sau Leonardo pentru Cina cea de Taină. Nu au primit un Like pe loc, nu au primit o bătaie pe umăr a doua zi. Ca şi fotografii anilor trecuţi, trebuiau să aştepte developarea creaţiilor proprii.

E o comparație de la cer la pământ (creațiile artistice versus contentul creat în mediul online), dar mă interesează doar mecanismele de recompensă. Azi, totul e instant şi suntem încurajaţi să aşteptăm totul pe loc atunci când producem ceva, atunci când consumăm ceva.

Este ca şi cum tehnologia – suportul creaţiilor noastre – a scurtat distanţele şi a comprimat timpul. În câteva minute, munca ta trebuie să fie recompensată prin atenţia şi aprecierea celorlalţi. Este ca şi cum visul secret al fiecăruia este să moară în public, de faţă cu toţi, primind atenţia tuturor.

Am învățat să căutăm recompensele imediate în toate aspectele vieţii: de la fast food şi mâncarea semi-preparată la timpul de răspuns la un e-mail, de la scrierea unui text până la rezultatele sale, de la filmarea unui interviu până la difuzarea sa.

Din acest aspect, social media este împlinirea tuturor așteptărilor: nu mai trebuie să așteptăm.

Mă despart câteva minute de  la scrierea acestor rânduri până la publicarea lor pe blog, pe twitter și pe Facebook și deja nu mai am răbdare.

Fragment luat dintr-un interviu cu Gică Popescu:

…despre noaptea meciului cu Suedia: “Cum să fie? Stăteam în cameră cu Dan Petrescu, ne uitam unul la altul şi plîngeam. Eram două magdalene ce plîngeam în pat. Da! Chiar plîngeam.”

Poza e luată din cadrul aceluiași articol, dar cred că e făcută după golul lui Dan Petrescu din meciul contra Statelor Unite.

Un rus, considerat la vremea lui regele vodcii, avea o vorbă: “Vodka este ca oamenii. Trebuie distilată ca să își arate adevăratele calități”.

De regulă, apreciem oamenii pentru ceea ce au făcut. Uneori, se întâmplă să îi apreciem pentru ceea ce fac în momentul actual. De multe ori însă, fără să ne dăm seama, aprecierea şi simpatia noastră este legată de ceea ce vor face aceşti oameni. Îşi urmează un vis, îşi construiesc o afacere, lucrează la o carte, îşi întemeiază o familie.

Orice act de apreciere conţine o promisiune a unui om, a unui vis, a unui destin. Iertăm, iubim şi încurajăm pe baza aceste promisiuni.

Oamenii nu sunt în pragul ultimei lor versiuni. Îi întâlnim la 15 ani, îi întâlnim după facultate, după o concediere sau în pragul unui nou început. Îi cunoaştem incompleţi, aruncaţi în situaţii intermediare, legaţi prin mii de fire de trecutul şi viitorul lor, măcinaţi de obsesii şi probleme care uneori dispar a doua zi, iar alteori îi urmăresc zeci de ani.

Dincolo de întâmplări, probleme, contexte, statuturi, bătălii temporare şi reziduuri emoţionale, oamenii sunt mici conglomerate de euri în permanentă transformare. Oamenii cresc, dospesc şi se distilează neîncetat încât nu poţi prinde pe nimeni de un picior şi să-i spui numele complet.

Nu suntem ultima noastră versiune pentru că zilnic ne scuturăm de un alt praf. Zilnic suntem filtraţi de evenimentele şi oamenii care ni se întâmplă. Poate suntem mai buni decât versiunea zilei de ieri sau poate suntem mai obosiţi, dar cel puţin am adăugat o notă de subsol la temelia caracterului propriu.

Dacă oameni sunt fiinţei complicate care alunecă mereu printre secunde, întâmplări şi versiuni, atunci când este vorba despre vodkă lucrurile devin mai simple. O vodkă poate fi îmbunătăţită de-a lungul câtorva secole urmând reţele tradiţionale. Poate fi distilată de mai multe ori, să spunem de şapte ori, pentru a obţine un gust rafinat. Poate fi distilată inteligent folosind cele mai moderne tehnologii urmând un proces cronometrat atent şi bazat pe reguli stricte, ajungând la ultima versiune.

E ultimul nume apărut pe piaţă, Tazovsky Vodka, reprezintă călătoria unei reţete originale care ţinteşte către cea mai rafinată versiune a unei vodci echilibrate şi îşi marchează prezenţa pe acest blog printr-un concurs.

Premiul este un “intelligent kit” care include o sticlă de Tazovsky Vodka, o carte de cocktail-uri, un shaker şi un set de pahare de cocktail-uri. Câştigătorul îl voi alege în urma răspunsului la următoarea întrebare: Care este cea mai recentă alegere pe care ai făcut-o pentru împlinirea adevăratului tău potenţial, pentru a te apropia şi mai mult de ultima ta versiune?

Concursul este valabil până pe 5 noiembrie, urmând ca a doua zi să anunţ câştigătorul.

Am avut de multe ori tentaţia să suspectez de cosmetizare articolele pozitive apărute în urma unui proiect sponsorizat sau în urma oricărui eveniment la care bloggerii sunt invitaţi. Am fost la destule evenimente, am văzut destule lucruri care au mers prost, am asistat la multe discuţii nemulţumite şi, de multe ori aceste situaţii nu s-au reflectat în articolele ulterioare de pe bloguri.

De unde această discrepanţă?

Am citit recent un articol scris de hoinaru care a făcut câteva observaţii pertinente. Sunt lucruri care nu ies perfect, însă acestea de multe ori sunt omise şi înţelese. Sunt evenimente banale, sunt evenimente care încep cu mare întârziere, sunt evenimente unde eşti căutat îndelung pe liste sau unde ai parte de tot felul de disconforturi, însă despre acestea citeşti mai rar decât despre evenimentele unde se întâmplă lucruri bune.

Motivele sunt simple: marea majoritate a evenimentelor sunt organizate decent, iar atunci când sunt lucruri care deranjează, acestea sunt comunicate direct organizatorului sau pur şi simplu sunt omise. În plus, mare parte din bloggeri (deşi e greu de crezut) îşi filtrează invitaţiile pe care le primesc şi în timp “rata de eşec” se subţiază.

Pe lângă acestea, pentru mulţi dintre bloggeri, evenimentele şi proiectele sponsorizate sunt adevărate oportunităţi. A sări cu paraşuta, a testa o maşină care îţi place, a te juca cu un Samsung Galaxy SIII, a merge la ANONIMUL sau la FITS sunt experienţe pe care ţi le doreşti şi pe care le întâmpini cu un set de aşteptări dincolo de detaliile organizatorice sau bucătăria internă a agenţiilor care se ocupă de acestea.

Mai mult, produsele pe care le testăm – în mod banal şi previzibil – sunt, în general, bune. Laptopurile, telefoanele, camerele foto sau maşinile sunt produse de ultimă generaţie care de multe ori oferă mai mult decât s-ar aştepta un utilizator mediu. Rareori se întâmplă să te întâlneşti cu un produs atât de prost încât să fii atât de revoltat pentru a scrie un articol negativ pe blog. În mod evident, sunt lucruri care nu îţi plac şi sunt aşteptări înşelate pe care apoi le comunici, dar tonul general al articolului va fi – în medie – unul pozitiv sau cel puţin mulţumitor.

Problema sare din tiparul cromatic alb sau negru, cu atât mai mult cu cât aşteptările, atitudinile şi mizele sunt diferite de la blogger la blogger. Unii sunt mai interesaţi de tehnologie, alţii apreciază mai mult evenimentele culturale ,de voluntariat sau caută pur şi simplu networking, unii sunt mai cusurgii, alţii sunt mai răbdători, unii sunt prieteni cu organizatorul, alţii au deja o simpatie pentru brandul respectiv, unii (mulţi) revin, alţii (puţini) nu mai revin.

Dincolo de micile scandaluri şi reproşuri publice, o simplă monitorizare ar revela un număr mic de articole nemulţumite şi o majoritate covârşitoare de reacţii pozitive şi, uneori, entuziaste (un exemplu recent). E o proporţie întâlnită în toate aspectele vieţii: vedem mai multe filme bune decât filme proaste, citim şi recomandăm în general cărţi bune, învăţăm să urmărim lucrurile care ne încântă în detrimentul celor care nu ne încântă şi tindem să comunicăm mai mult lucrurile care ne plac decât cele care nu ne plac.

PS: Poza este făcut la un eveniment Heineken de promovare a filmului SkyFall – ultima producţie din seria James Bond.

Multă vreme visul meu secret a fost să mă trezesc dimineața când doresc eu. Adică, cum e cazul la 99% dintre oameni, să mă trezesc cât mai târziu și cât mai lin.

Sunt greu de uitat diminețile reci când eram ridicat din caldura patului pentru a merge la grădiniță sau la școală și încă păstrez un sentiment de cazarmă pentru toate dățile când mergeam la liceu sau la facultate cu noaptea în cap. Senzațiile de galeră au fost în mod evident acutizate odată cu intrarea în câmpul muncii.

Amintirile matinale cele mai frumoase ale adolescenței sunt în strânsă legătură cu acei ani când făceam orele după-amiază și când plecam de acasă la începutul Cotele Apelor Dunării.

Mai târziu, imaginea autobuzelor, troleelor și a metrourilor dis de dimineață alături de clasa muncitoare mi s-a părut o traumă continuă. Cumva greșisem – probabil prin însăși nașterea mea – și fusesem pedepsit să faultez somnul în fiecare zi.

În acele dimineți zgribulite și indispuse, îmi imaginam că oamenii fericiți sunt aceia care se trezesc când și cum vor. Prosperitatea la care visam cu ochii deschiși însemna pur și simplu numărul de zile în care mă trezeam după propriul meu ritm și după propriile mele alegeri.

Am lucrat în timpul facultății la un internet café în ture de 12 de 24 când trebuia să mă trezesc la 6:30 în timp ce colegii de cameră dormeau ca niște copilași fericiți. Am lucrat la o multinațională unde fiecare întârziere de câteva minute era motiv de scandal pentru manageri. Am lucrat apoi mulți ani la diferite firme făcând naveta în București. Din Titan până în Banul Manta sau din Dristor până în Băneasa.

E greu de digerat sentimentul că pierzi două ore pe drum în fiecare zi ducându-te la muncă într-un metrou aglomerat, alături de niște oameni incolori și încruntați. Dacă se întâmpla să fii în întârziere și te grăbeai, ambuteiajele create la Unirii sau Victoriei îți scoteau peri albi.

Nu admir și nici nu-i deplâng pe cei care s-au obișnuit cu acest ritm, dar eu încă nu mi-am găsit bătălia care să justifice acest efort. Sunt destui oameni care se smulg din patul propriu pentru a alerga la muncă și probabil n-a murit nimeni din această traumă.

Ironia acestor rânduri confesive (care nu judecă și nu susțin un anumit punct de vedere) stă în faptul că azi m-am trezit la șase dimineața. Am văzut ce întuneric e afară, mi-am făcut o cafea și mi-am întins picioarele pe birou.

Cu ocazia aproape oricărei întâlniri sau reuniuni, când lucrurile lâncezesc – fix înainte de bancuri – discuția ajunge la perioada comunistă. Mai precis, se ajunge la copilăria petrecută în comunism cu următorul inventar anecdotic: țevi cu cornete, pocnitori, șotron, cărucioare cu rulmenți, excursii, cum am fost făcuți pionieri, bicicletele Pegas și tot așa. Știm cu toții povestea!

Pentru generația născută în anii ’80, copilăria s-a suprapus în chip pervers peste cea mai neagră perioadă a comunismului românesc. Pentru această generație, idealizarea copilăriei este alăturată memoriei colective a unor ani umilitori de totalitarism creând un efect pervers.

Nostalgia și idealizarea copilăriei sunt lucruri firești și sunt specifice tuturor oamenilor indiferent de cultură și de epoca în care trăiesc. Efectul pervers apare atunci când această nostalgie începe să susțină o viziune falsă despre lume pornind fix de la datele perioadei comuniste. Efectul pervers apare atunci când idealizarea copilăriei petrecută în comunism bruiază modul în care ne privim propria viață adultă.

Sunt destui tineri de 30-35 de ani care cred că era mai bine înainte din mai multe motive: obțineai mai ușor o casă, locul de muncă era asigurat, inflația nu era galopantă, somajul și infracționalitatea erau minime, la școală chiar se făcea carte, profesorii erau respectați și tot așa. Sunt aceiași tineri care, izbindu-se de greutățile perioadei actuale, își folosesc nostalgiile copilăriei pentru a-și justifica un punct de vedere resentimentar cu privire la lumea din jurul lor.

Efectul pervers apare atunci când nostalgia copilăriei deformează nu doar perioada comunistă, ci prezentul în care trăim. Un prezent instabil, plin de nesiguranțe și dezechilibre.

Temerea mea este că acest efect pervers riscă să se adâncească în anii care vor veni. În 5-10-15 ani, tinerii de acum vor prelua frâiele economice și politice și vor deveni șefi, activiști de partid, lideri de opinie și agenți de influență. Își vor distribui, cum o fac acum profesorii, părinții și destui politicieni, experiențele deformate celor din jur, copiilor și nepoților.
Nostalgiile se uită greu chiar și după multe-multe decenii (vedem cu toții, de exemplu, popularitatea ideilor regaliste)

Au fost suficienți patru ani de criză pentru a enerva acest cuib de vespi și nu vreau să mă gândesc la un viitor sumbru (calamități, războaie, UE destrămată, instabilitate socială prelungită) pe care îl vor gestiona oameni care își suprapun nostalgiile comuniste peste filtrul prin care privesc lumea. Ce se va întâmpla, dacă în următorii ani, șandramaua pe care e clădită România începe și mai mult să se zdruncime?

E un motiv mai vechi întâlnit în câteva mituri și nuvele fantastice, dar recent l-am regăsit într-un episod din serialul Fringe: cineva fură visele oamenilor, iar aceștia mor de epuizare. Fără vise, nu există odihnă, nu există refacere.

Este o idee simplă, dar cu destule consecințe. Oamenii obosesc atunci când nu visează, atunci când nu au niciun vis care să le susțină viața. Este o regulă care se aplică indiferent dacă întrebi un antreprenor, un sportiv sau un scriitor, dar oamenii fără vise obosesc cel mai repede,

Dincolo de oboseală, cel mai rușinos sentiment din afara unui vis este plictiseala. Păcatul de a-ți bate joc de timp neonorându-l cu nimic care să merite toată cursa numită viață.

Oamenii care nu fac nimic obosesc cel mai repede. Leneșii, neocupații, cei în permanență disponibili. Oamenii care nu fac nimic nu ai timp să ajute pe alții. Anecdota spune că, dacă ai nevoie să rezolvi ceva repede, cere ajutorul cuiva ocupat.

Poți munci 16 ore, iar seara cineva să te întrebe: “De unde ai atâta energie?”. Dacă te afli în interiorul unui vis, ai disponibilă toată energia umanității. Dacă pierzi visul, devii parazit și consumi energia gazdei.

Prin urmare, cum ar spune un părinte, pune mâna și visează!

M-au fascinat întotdeauna răspunsurile variate ale oamenilor la evenimentele neprevăzute din jurul lor. Nu mă refer la neprevăzutul creat o petrecere supriză sau un cadou neașteptat de la cineva, cât mă gândesc la evenimentele imprevizibile care, conținând un anumit grad de adversitate, ne obligă să ne mobilizăm și în același timp să ne trădăm propria personalitate.

Acest gen de neprevăzut este cea mai rapidă modalitate de a cunoaște pe cineva.

Am în minte două exemple situate la cele două extreme. Un fost coleg de muncă care întâmpina orice problemă cu expresia “Auleu!”. O comandă greșită, un client nemulțumit sau o întârziere de plată, toate primeau pe loc un răspuns emoțional prăpăstios care genera un context un soluţiile ieşeau mai greu la suprafaţă.

De cealaltă parte, un prieten… în control. În fața oricărei probleme sau încurcături, începea imediat să caute soluții fără niciun scenariu dramatic ataşat situaţiei. Răspunsul emoțional era minim și parcă mintea lui devenea un computer care analizează posibilități și distilează deja soluții.

Sunt oameni care în mijlocul adversităţilor îşi poartă propriul trecut ca pe o ghiulea de ocnă. E modul lor de a spune: “Acestea îmi sunt nesiguranţele şi în modul acesta pot fi deraiat.” Alţii, mai uşuraţi de dramele anterioare, ne arată propriul lor viitor: “Astfel rezolv eu lucrurile şi în mijlocul acestor provocări mă simt eu bine”.

Dacă privim puţin în jur, observăm că oamenii pe care îi admirăm ne arată, prin ceea ce fac, mai mult din viitorul decât din trecutul lor. Sunt mai mult o promisiune – cu riscurile de rigoare – decât un caz închis de nişte probleme ale trecutului.

Dacă cineva are o problemă, alţi cinci români din jurul lui ştiu deja povestea acelei probleme. Doi ştiu precis cum ai ajuns în fundătură, alţi doi ştiu câteva glume bune despre toată faza, iar dacă ultimul îţi oferă timid o soluţie, ceilalţi patru nu vor obosi să îl ia la mişto exprimându-şi neîncrederea în toată rezolvarea. La final, acel cineva regretă că a deschis gura.

Dacă ai o problemă, vei fi condamnat – cu sau fără ajutorul celorlalţi – să ajungi oricum la Marea Discuţie.

Marea Discuţie este naraţiunea pe care orice copil cu cetățenie română o învață din primii ani. Este povestea pe care ne-o injectăm zilnic ca un drog și rezumatul ei ar cuprinde următoarele tag-uri: românii, România, Românica (unul dintre cele mai urâte cuvinte posibile), ungurii, țiganii, țăranii, jidanii, politicienii, corupția, orfanii, hoții, nespălații, neserioșii, leneșii, banii, întreținerea, vecinii, legile, poliţiştii, şoferii, doctorii şi spăgile.

Marea Discuție este reactualizarea zilnice a unui blestem etern: a fi român. Orice problemă, orice criză, orice necaz, orice eșec, toate ajung să fie explicate prin scenariul Marii Discuții.

Acest scenariu este atât de bine tatuat în structura noastră mentală încât devine fundamentul oricărei viziuni despre lume, explicaţia atotcuprinzătoare a tot ce ni se întâmplă.

Dacă mă înșeală nevasta, e ceva “românesc” la mijloc. Dacă sunt sărac, dacă sunt bogat, dacă sunt leneş sau muncesc prea mult (ca fraierul), cineva va ajunge la Marea Discuţie despre cum e românul, despre cum trăim în România, despre cum mai e mult până departe, despre… asta este.

Întreabă orice profesor cum o mai duce sau opreşte-te în primul sat şi vei ajunge de la primul schimb de replici la Marea Discuţie care devine din ce în ce mai plictisitoare.

Articolul mi-a fost inspirat de o situaţie banală în care am învăţat că şi o simplă poză cu un apus de soare te poate conduce în pragul unei Mari Discuţii.