Dacă cineva are o problemă, alţi cinci români din jurul lui ştiu deja povestea acelei probleme. Doi ştiu precis cum ai ajuns în fundătură, alţi doi ştiu câteva glume bune despre toată faza, iar dacă ultimul îţi oferă timid o soluţie, ceilalţi patru nu vor obosi să îl ia la mişto exprimându-şi neîncrederea în toată rezolvarea. La final, acel cineva regretă că a deschis gura.

Dacă ai o problemă, vei fi condamnat – cu sau fără ajutorul celorlalţi – să ajungi oricum la Marea Discuţie.

Marea Discuţie este naraţiunea pe care orice copil cu cetățenie română o învață din primii ani. Este povestea pe care ne-o injectăm zilnic ca un drog și rezumatul ei ar cuprinde următoarele tag-uri: românii, România, Românica (unul dintre cele mai urâte cuvinte posibile), ungurii, țiganii, țăranii, jidanii, politicienii, corupția, orfanii, hoții, nespălații, neserioșii, leneșii, banii, întreținerea, vecinii, legile, poliţiştii, şoferii, doctorii şi spăgile.

Marea Discuție este reactualizarea zilnice a unui blestem etern: a fi român. Orice problemă, orice criză, orice necaz, orice eșec, toate ajung să fie explicate prin scenariul Marii Discuții.

Acest scenariu este atât de bine tatuat în structura noastră mentală încât devine fundamentul oricărei viziuni despre lume, explicaţia atotcuprinzătoare a tot ce ni se întâmplă.

Dacă mă înșeală nevasta, e ceva “românesc” la mijloc. Dacă sunt sărac, dacă sunt bogat, dacă sunt leneş sau muncesc prea mult (ca fraierul), cineva va ajunge la Marea Discuţie despre cum e românul, despre cum trăim în România, despre cum mai e mult până departe, despre… asta este.

Întreabă orice profesor cum o mai duce sau opreşte-te în primul sat şi vei ajunge de la primul schimb de replici la Marea Discuţie care devine din ce în ce mai plictisitoare.

Articolul mi-a fost inspirat de o situaţie banală în care am învăţat că şi o simplă poză cu un apus de soare te poate conduce în pragul unei Mari Discuţii.