Cu ocazia aproape oricărei întâlniri sau reuniuni, când lucrurile lâncezesc – fix înainte de bancuri – discuția ajunge la perioada comunistă. Mai precis, se ajunge la copilăria petrecută în comunism cu următorul inventar anecdotic: țevi cu cornete, pocnitori, șotron, cărucioare cu rulmenți, excursii, cum am fost făcuți pionieri, bicicletele Pegas și tot așa. Știm cu toții povestea!

Pentru generația născută în anii ’80, copilăria s-a suprapus în chip pervers peste cea mai neagră perioadă a comunismului românesc. Pentru această generație, idealizarea copilăriei este alăturată memoriei colective a unor ani umilitori de totalitarism creând un efect pervers.

Nostalgia și idealizarea copilăriei sunt lucruri firești și sunt specifice tuturor oamenilor indiferent de cultură și de epoca în care trăiesc. Efectul pervers apare atunci când această nostalgie începe să susțină o viziune falsă despre lume pornind fix de la datele perioadei comuniste. Efectul pervers apare atunci când idealizarea copilăriei petrecută în comunism bruiază modul în care ne privim propria viață adultă.

Sunt destui tineri de 30-35 de ani care cred că era mai bine înainte din mai multe motive: obțineai mai ușor o casă, locul de muncă era asigurat, inflația nu era galopantă, somajul și infracționalitatea erau minime, la școală chiar se făcea carte, profesorii erau respectați și tot așa. Sunt aceiași tineri care, izbindu-se de greutățile perioadei actuale, își folosesc nostalgiile copilăriei pentru a-și justifica un punct de vedere resentimentar cu privire la lumea din jurul lor.

Efectul pervers apare atunci când nostalgia copilăriei deformează nu doar perioada comunistă, ci prezentul în care trăim. Un prezent instabil, plin de nesiguranțe și dezechilibre.

Temerea mea este că acest efect pervers riscă să se adâncească în anii care vor veni. În 5-10-15 ani, tinerii de acum vor prelua frâiele economice și politice și vor deveni șefi, activiști de partid, lideri de opinie și agenți de influență. Își vor distribui, cum o fac acum profesorii, părinții și destui politicieni, experiențele deformate celor din jur, copiilor și nepoților.
Nostalgiile se uită greu chiar și după multe-multe decenii (vedem cu toții, de exemplu, popularitatea ideilor regaliste)

Au fost suficienți patru ani de criză pentru a enerva acest cuib de vespi și nu vreau să mă gândesc la un viitor sumbru (calamități, războaie, UE destrămată, instabilitate socială prelungită) pe care îl vor gestiona oameni care își suprapun nostalgiile comuniste peste filtrul prin care privesc lumea. Ce se va întâmpla, dacă în următorii ani, șandramaua pe care e clădită România începe și mai mult să se zdruncime?