Am luat cea mai lungă pauză de prezență online din ultimii ani. Aș exagera dacă aș numi-o o experiență eliberatoare, dar e primul lucru care îmi vine în minte.
Distanța față de tot ceea ce înseamnă internetul social este în primul rând un minus. Se pierde un public, sunt cititori care nu mai accesează blogul și sunt prieteni pe Facebook care nu mai vin – prin natura absenței – pe pagina profilului tău.
Din punct de vedere “profesional”, al bloggerului, sunt evenimentele care nu te mai duci și la care nu mai ești invitat. Sunt oportunități de “carieră” pierdute, campanii nematerializate, proiecte care nu se mai întâmplă și, prin urmare, un cont bancar mai puțin alimentat.

Dincolo de acestea, orice absență online, îți pune prietenii într-un vid de știri despre propria ta viață. Când fluxul amintirilor și gândurilor exprimate pe blog sau în rețelele sociale se subțiază până la dispariție, întrebarea “ce mai faci?” capătă o altă dimensiune.
În mod normal, când întrebi pe cineva activ ce mai face, deja ai o idee. Știi ce a mai scris pe blog și știi ce poze a pus pe Facebook. Pornind de la aceste indicii, poți intui anumite întâmplări și poți ghici anumite stări de spirit.

În cazul când nimic nou nu este pus pe blog sau pe Facebook, lipsa fluxului de știri e asociată cu o dispariție socială. Când aproape tot ce ni se întâmplă este comunicat, a alege să taci este o ineficiență. A publica pe blog, a scrie sau a pune o poză pe Facebook sunt indicii de eficiență. Sunt semne că facem ceva, că trăim și gândim chestii, că suntem productivi. Orice întâmplare este prilejul unui articol, a unui status sau a unei poze.

Când întâmplarea este legată de comunicarea ei, tot ce se întâmplă online devine un scenariu de viață. Îți pasă dacă ești sau nu productiv în acest spațiu, te interesează cum ești privit, trăiești drame dacă ești neglijat și jubilezi când ești luat în seamă. Nu e o încercare de a judeca pe nimeni pentru că fiecare își are propriile motive și propriile standarde.

Pentru mine, absența a fost o ocazie de a înțelege cum stima de sine este strâns legată de prezența online și de a câștiga mai mult timp pentru a mă așeza și a grădinări. Un act egoist de vreme ce mă implică doar pe mine, dar necesar din motive pe care le voi povesti în curând.

Nu cred în retrageri permanente undeva into the wild – bun film – și nu cred în ascetisme izolatoare, dar uneori simt că trebuie să ascult și demonul care îmi spune să mă opresc puțin și să mă așez pe o piatră.

Trebuie să fi avut 4-5 ani când, într-o după-amiază toridă, mă ascundeam de tata după copacii din parc. Îi țin minte strigându-mă în timp ce eu îl priveam de după copacul unde mă ascundesem. Îl văd îmbrăcat într-o cămașă cărămizie, cu mâneci scurte. Purta pantaloni evazaţi după cum eram moda pe atunci. Ţin minte aceste detalii pentru că mulţi ani după aceea stilul lui rămăsese neschimbat. Dacă număr zece ani, dacă număr douăzeci de ani şi e vară, tata se îmbracă la fel. O camaşă cu mâneci scurte şi pantaloni evazaţi. În picioare, pantofi sau – mai des – sandale din piele, cum se purtau în anii 70-80.

Mai tâziu, mi-a povestit că ştia mereu unde mă ascundeam şi că mă striga pe nume doar de dragul jocului.
Venea după mine în parcul din faţa blocului să mă cheme acasă pentru somnul de după-amiază. Un ritual după care nu mă omoram de vreme ce îmi întrerupea jocul cu ceilalți copii pe care, n-am putut să înțeleg niciodată, nimeni nu îi lua la somn în mijlocul zilei. Un obicei despre care mi se spusese că îmi prinde bine, că aşa o să cresc mare.
Nu știu ce emisiuni, nu știu ce articole sau cărți i-au învățat că este bine ca un copil să doarmă ziua, dar asta făceau ai mei și nu aveam prea multe soluții de scăpare.

Adormeam cu greu, privind jaluzelele trase și razele soarelui care reușeau să se strecoare pe la marginile ferestrelor. Afară nu se auzea mare lucru, dar îmi imaginam un întreg univers din care eu nu fac parte. O întreagă viață desfășurându-se, cu copii care se jucau, cu părinți care stăteau de vorbă pe bănci, cu copii mai mari care băteau mingea de zor, o întreagă viață la care eu nu particip pentru că trebuie să dorm. Să încerc să adorm, să mai privesc încă o dată jaluzelele și să-mi imaginez lumea dincolo de ele și apoi, fără voia mea, să adorm.

Același sentiment l-am simțit mai târziu, în adolescență (ne mutasem deja la casă), când culegeam gândacii de Colorado de pe frunzele de cartofi. Strada colcăia de copii, de țipete și de jocuri în timp ce eu stăteam singur, în grădina din spatele curții, încercând să umplu borcanul din mână cu gândaci de Colorado. Mă plimbam printre rânduri, căutând atât și gândacii mari cu dungile ecunoscute, cât și frații mai mici de culoare roșie care nu avea crusta formată și care erau lipicioși și moi ca niște râme.

Când mă trezeam, căldura mare a amiezii trecuse, soarele se îndrepta deja către dealul de la marginea orașului și singura răzbunare posibilă era să ies din nou în parc.

Știi acele mici trucuri și mici gesturi pe care le fac oamenii mari atunci când vor să scape de impresia prea bună pe care o au despre ei înșiși? Normal că nu le știi. Peste tot întâlneşti trucurile celelalte. Cum să-ți ridici stima de sine, cum să pari încrezător și puternic. Cum arăți că știi, că te pricepi, că nu vorbești aiurea, că aduci o contribuție.

Ei bine, uite un truc de care nu ți-a spus nimeni. Un truc care te dezumflă, care îți scoate îngâmfarea de pe față și îți apropie mâinile de corp şi îţi coboară umerii atunci când mergi.

Ori de câte ori vorbesc în public, dau un interviu, vorbesc la televizor sau la radio, răspund unui mail care îmi cere ajutorul, ori de câte ori sunt pus în aceste situaţii cel mai greu este să scap de impresia bună pe care o am despre mine, despre ceea ce voi spune și despre ceea ce voi face.

Ia cazul unei prezentări și observă cum te transformi într-un zeu. Ai 20 de minute doar ale tale, ai zeci de oameni în public, ai fost invitat să le vorbești, deci meriți toată atenția. Moderatorul spune ceva flatant despre tine, despre profilul și activitatea ta, ți-ai pregătit discursul, ți-ai pregătit atât glumele, cât și exemplele cu potențial comic. Ţi-ai ordonat argumentele și ți-ai imaginat răspunsurile la contra-argumente. Înțelegi, e scena ta. Cămașa e călcată, părul e aranjat, telefonul e pe silent. În acel univers mărginit de o sală de conferințe, în acel fragment de timp, ești un zeu.

Nu e caz de panică, pentru toate acestea există o soluţie.

Totul a început de la acele mici atenții pe care, în calitate de blogger, le primești acasă săptămânal și uneori, zilnic. Cutii de bere, prăjituri, plicuri, bilete la concert, stickuri, serviete, rucsacuri, tot felul de electronice, cabluri, borcane cu zacuscă şi sticle de şampanie. Tot ce un curier îţi poate aduce în maşină, pe scooter sau pe bicicletă.

Dacă eşti în perioada sărbătorilor, frecvenţa pachetelor creşte şi ajungi să recunoşti curierii. Săptămâna trecută ţi-a adus o revistă. Înainte, un plic cu o invitaţie. Înainte, un coş cu lâmâi. Înainte, un nou energizant.

Se stabileşte o legătură, iar dacă eşti în decembrie, ai o răceală care se tot întinde şi nu te lasă, legătura poate lua forme ciudate. Același curier pe scooter. Îl dă de gol casca de protecție pe care uneori o ține pe cap, iar alteori o ține în mână alături de clipboardul pe care trebuie să semnezi că ai primit ceea ce trebuia să primești. Cu cealaltă mână îți întinde cu greu pachetul. Vineri, un six pack de la un brand de bere cu care ai colaborat. Luni, un alt six pack de la un alt brand care dă o petrecere. Miercuri, un nou sortiment de bere cu gust de lâmâie. Joi, un nou energizant şi o invitaţie de la o agenţie care îşi aniversează ceva.

Acelaşi curier cu aceeaşi cască de protecţie pe care uneori şi-o ţine pe cap, uneori o îmbrăţişează în mână, uneori o aşază pe balustradă. De partea cealaltă parte, răspunzând la interfon şi în final la uşă, eşti tu. Răcit, terfelit de ceaiuri, coldrexuri şi cafele, gândindu-te ce e mai penibil la tine: faptul că eşti nebărbierit sau că umbli toată ziua prin casă într-un capot de pensionar, în cel mai bun caz, de spital? Sau faptul că holul a devenit un depozit cu pachete de bere nedesfăcute şi întinse pe gresie, frumos aliniate lângă perete?

Sau faptul că tot depozitul acesta se vede de afară atunci când deschizi uşa cuiva? În cazul de faţă un curier cu care ai interacţionat atât de des în ultima săptămână încât a început să observe un tipar: cineva  aduce pachete, iar altcineva dintr-un apartament oarecare din Bucureşti, stând în capot în pragul uşii, le primeşte.
La final, în ultima zi, în ultima după-amiază de capot, curierul îşi face curajul şi întreabă:
“Cum se face că primiţi atât de multe pachete?
“…”
“Participaţi la concursuri? Completaţi cupoane de prin ziare?”
Nu ai niciun răspuns, eşti doar un tip nebărbierit într-un capot. Dacă priveşti în jos, îţi dai seama că probabil culoarea şlapilor cu care mergi prin casă n-a fost tocmai cea mai matură decizie pe care ai avut-o.

Ai înţeles ideea? Primul truc este să spui o poveste ridicolă despre tine înşuţi de faţă cu mulţi oameni. Fă-i să te imagineze în capot, primind pe nedrept tot felul de cadouri şi s-a dus orice stimă. Eu am ales un eveniment mare astă toamnă pentru această poveste, dar sunt sigur că, dacă vrei să încerci pe pielea ta, poţi veni cu ceva nou.

Bloggerii nu sunt agenţi de vânzări. Cel puţin, nu ar trebui să fie. Există persoane plătite pentru genul acesta de serviciu. Există persoane profesioniste care învaţă scripturi, care sunt chemaţi în traininguri, care învaţă totul despre un produs şi a căror respiraţie respiră un singur ţel: tu să cumperi, tu să consumi, tu să-i crezi, tu să-i recomanzi.

Blogurile nu sunt pliante sau cataloage care îţi vin în poştă. Nu sunt liste de produse, discounturi, promoţii şi concursuri. Bloggerii nu-ţi sună la interfon pentru a umple cutiile poştale cu hârtie.

Dacă îţi scriu de un produs, dacă sunt plătit sau nu sunt plătit să scriu, scopul meu nu este să te fac să duci imediat mâna la portofel. E PR, e comunicare, e branding, e awareness, spune-i cum vrei, dar nu e vânzare. Cum se transformă actul de comunicare de pe un blog în act de cumpărare nu este problema mea. Sunt agenţii, sunt oameni plătiţi să gândească acest traseu, sunt studii care se fac, sunt firme de producţie publicitară.

“Acest produs există şi uite cum mi s-a părut mie” nu se traduce prin “E genial acest produs, cumpără-l.” Iphone 5? pune toţi banii pe el! Ford B-MAX? fă-ţi un credit acum! Skyfall? du-te direct la film, ce mai aştepţi!

Întreabă-te dacă acest articol va fi publicat pe eticheta sticlei din supermarket şi reglează-ţi corect aşteptările. Răzătoarea, super răzătoare este în altă parte.

Înainte îmi reproşam extremele, dar de ceva timp am învăţat să mă obişnuiesc cu cele două ritmuri.

Plimbări, test drive-uri, evenimente în ţară, concedii improvizate, toate contopite mi-au conturat un ritm pe care l-am numit simplu: pe drumuri. În acest ritm, când sunt plecat zile întregi de acasă şi parcă revin în propriul apartament doar pentru mai spăla nişte haine şi a pleca din nou. Într-o lume ideală, dacă mi s-ar fi făcut un discount la chirie, ar fi trebuit să plătesc câteva zeci de euro. Întreţinere minimă, puţin curent electric şi abonamentul de la internet.

În aceste perioade, Bucureştiul devine un oraş îndepărtat al cărui centru nu-l văd cu lunile şi pe care-l simt doar ca un punct de tranziţie către alte plecări. Pentru că îmi place să conduc, să călătoresc, să fac poze în locuri noi, să nu stau acasă, să obosesc pe drumuri.
Ce spun prietenii aici: “Pe unde tot umbli, omule?”
Ce spun la telefon: “Scuze, nu sunt în București”

Odată cu toamna, intru în celălalt ritm. Stau în casă cu zilele şi doar diversele obligaţii sociale – de blogger, de prieten sau de iubit – mă mai scot în oraş. La un film, la un eveniment, la o bere, la o plimbare prin parc.
Descopăr serialele și filmele, încep din nou să citesc ca un bezmetic și mă reapuca de scris. Unele pentru mine (așteptați câteva luni!), altele pentru blog.
E perioada când până și mersul la cumpărături mi se pare o excursie inutilă.

Ce spun prietenii: “Mai ieși și tu din casă”
Ce spun eu: “Ce să fac? Pe acasă, cu treabă”
Ce spun prietenii: “Ai mai plecat pe undeva?”

Cu timpul, te obișnuiești în cele două ritmuri. Într-unul ți se face dor de patul tău, într-altul sunt momente în care te urci în mașină și pleci miercuri la munte.

Nu pot spune cu precizie în care dintre cele două lumi mă simt mai aproape de mine însumi, dar știu în mod cert că în ambele sunt acasă. Sunt o fire sociabilă, dar simt nevoia de multe ori de a fi doar eu singur. Mi-e dor de zgomot și de forfotă, dar de multe ori, în mijlocul oamenilor, abia aștept să ajung acasă la cartea care mă așteaptă.

Cine mai simte că valsează între două lumi, cu două ritmuri diferite, să ridice mâna sus.

Warrior (2011) – am tot evitat acest film pentru că, după Cinderella Man și The Fighter ce putea să mă surprindă? M-am înşelat: povestea este foarte bună, se fereşte de clişee motivaţionale şi totuşi, la final, ajunge să te inspire.

Drive (2011) – e un film minimalist de acțiune cu mult lirism, nu găsesc o altă formulare.  Pe unii a dezamăgit, pe alții a entuziasmat, oricum ar fi Ryan Gosling joacă al naibii de bine.

The Edge (1997) – un scurt fragment este cel mai bun argument:

Charles Morse: You know, I once read an interesting book which said that, uh, most people lost in the wilds, they, they die of shame.
Stephen: What?
Charles Morse: Yeah, see, they die of shame. “What did I do wrong? How could I have gotten myself into this?” And so they sit there and they… die. Because they didn’t do the one thing that would save their lives.
Robert Green: And what is that, Charles?
Charles Morse: Thinking.

Cast Away (2001) – după filmul anterior, am căutat ceva din acelaşi registru al pierderii în sălbăticie. Deși greu digerabil din cauza ritmului lent în care sunt construite scenele, filmul este salvat de poveste și de jocul lui Tom Hanks. Dacă un student la filosofie m-ar întreba despre ce este vorba, i-aș răspunde că acest film spune povestea lui Celălalt pe care îl tot căutăm, iar atunci când nu există, îl inventăm și-l imaginăm.

Gangs of New York (2001) – un film pur și simplu pitoresc atât prin limbaj, soundtrack, cât și prin decorurile alese. Dacă i-ai adăuga un sfert de oră, filmul ar dura trei ore, dar spre meritul lui Scorsese – care s-a luptat cu producătorii pentru a nu scurta filmul – niciun minut nu pare în plus în această operă cinematografică puțin apreciată.

Recunosc că am pornit discuția pe Facebook cu un oarecare spirit ironic (referindu-mă în subsidiar la acele articole de tipul Top 10 lucruri pe care trebuie să le faci după ce ai mâncat) și fără mari speranțe de răspunsuri.

Nu a fost așa şi mulţumesc pentru deschidere. Răspunsurile au fost serioase, în unele cazuri, destul de personale şi au depăşit cu mult graniţele topului.

Un scurt  rezumat ar cuprinde următoarele greșeli pe care le fac oamenii atunci când se îndrăgostesc:
– faptul ca le trece. 🙂
– uită de ei și de ce este important pentru ei
– una din ele e sigur cea în care recunoști că ești îndrăgostit
– sunt conduşi de necesităţi fiziologice şi psihologice
– cel mai bine este să nu te îndrăgosteşti
– uită să se mai îngrijească de ei înşişi şi aşteaptă să o facă doar celălalt
– dacă se îndrăgostesc de altcineva, se dezîndrăgostesc de ei înşişi
– să laşi impresia că eşti prea îndrăgostit sau că nu eşti deloc
– prima şi cea mai “gravă” este … că se-ndrăgostesc. Apoi, celelalte vin .. cascadă!
– nu fac greşeli! ”greşelile” lor sunt constructive
– îşi pierd simţul realităţii. Nu mai sunt realişti, au senzaţia că omul respectiv e perfect
– oamenii îndrăgostiţi nu fac greşeli. 🙂
– nu învaţă din greşeli
– îndrăgosteala reduce din iq-ul celui îndrăgostit
– începi sa idealizezi persoana de care te-ai indragostit
– începi să nu mai fi tu, ci vrei să pari ceea ce nu eşti, deci nu mai eşti natural în comportament
– îi fac dependenţi de mulţumirea şi fericirea partenerului într-atat de mult încât intră în “sevraj” dacă acesta nu le mai are
– dacă imputăm ceva dragostei este că ne face să vedem uşor distorsionat realitatea

Concluziile mele:

A te îndrăgosti nu este un act de imprudenţă de care trebuie să ne ferim în drumul nostru către maturizare. Dimpotrivă, e ceva ce trebuie căutat şi preţuit.

A te îndrăgosti nu te face să uiţi de lucrurile importante în viaţă. Dimpotrivă, este unul dintre cele mai importante momente ale vieţii.

Distorsionarea realităţii nu este monopolul iubirii. Suferinţele, bucuriile, resentimentele, ura, drogurile, alcoolul, dezamăgirile sau entuziasmele, toate acestea ne fac să vedem distorsionat realitatea. Întrebarea este: când realitatea nu este distorsionată?

În medie, oamenii care iubesc sunt mai puternici decât cei care nu iubesc.