Din această perspectivă, a fost un an plin de excursii și am folosit fiecare test drive ca un prilej de a ieși din București. La Moinești, la Iași, în Italia, pe Transalpina, la un concediu prin Maramureș și Bucovina, la munte sau la evenimente organizate în mediul online.

Am fost norocos să testez mașini care mi-au definit plăcerea de a conduce și de a descoperi locuri despre care citisem pe net. Această nouă pasiune – pe care nu mi-aș fi bănuit-o acum câțiva ani – a fost atât de acaparatoare de-a lungul a 60.000 de km făcuţi anul trecut încât a uimit pe unii prietenii, a plictisit pe alții, a revoltat câţiva colegi bloggeri și mi-a creat o profundă antipatie în cazul unor jurnaliști auto (în mare parte, revoltaţi de trendul bloggeri care testează maşini).

Am făcut mai jos lista cu modelele testate în 2012, incluzând și mulţumirile de rigoare pentru dealerii menţionaţi.
Ford Kuga – Ford BDT
Lancia Epsilon – Autoitalia
Ford Focus 1.6 Ecoboost – Colina Motors (Italia, Transalpina)
Ford Focus 1.0 Ecoboost –  Ford BDT
Volkswagen Beetle – Porsche București Nord
Ford Ranger – Țiriac Auto
Volkswagen Amarok – Porsche București Nord
Peugeot 508 – Eurial Invest
BMW 525d – BMW Group România
Peugeot 208 (articol programat pentru luna aceasta) – Eurial Invest
Ford B-MAX – Colina Motors

Marea mulţumire se îndreaptă către Ford România cu care am lucrat în condiţii excelente. Colaborarea fericită s-a datorat întâlnirii dintre un brand corect şi o mână de oameni care îşi fac bine treaba (echipa Ford Romania, dealerii Ford Colina şi Ford BDT, agenţia Wunderman).

Este Mare Discuţie şi, după cum era de așteptat, cartea lui Lucian Boia De ce este România altfel? a creat senzație. După un an teribil din punct de vedere politic și economic, o temă atât de apropiată și plângăcioasă era destinată să prindă la public. Eseul e scris într-un stil alert, e plin de anecdote și continuă linia celorlalte cărți ale lui Boia unde miturile naționale sunt dezgolite.
Încerc un rezumat al cărții și apoi revin la câteva concluzii proprii prelungind ideile de aici.

Miturile naționale

O construcție mitologică în secolul XIX e lupta pentru independență, asociată cu apărarea Europei creștine în fața expansiunii otomane. Se explică astfel – printr-un argument eroic – întârzierea istorică a țărilor române, ca urmare a uzurii provocate de războaiele necontenite, iar pe de altă parte se atrăgea atenția Occidentului că totuși datorează ceva românilor.

Ștefan cel Mare, oricare i-ar fi fost victoriile de etapă, până la urmă a pierdut războaiele cu turcii (ca și o parte din teritoriul Moldovei, sudul Basarabiei).

România are în perioada interbelică cea mai mare natalitate și cea mai mare mortalitate din Europa, inclusiv cea mai mare mortalitate infantilă. Înregistrează și cel mai mare număr de analfabeți: în 1930, doar 57% dintre locuitorii României erau știutori de carte.

Dramatizarea relațiilor cu străinii e o altă atitudine care prinde contur accentuat în secolul al XIX-lea (pentru a rămâne până azi la ordinea zilei). “Împresurați” de străini, străinii de afară, cu modelele lor de tot felul, străinii din interior, folositori și acaparatori, românii cu greu ar fi putut să rămână indiferenți în fața „celuilalt”. Între admirație și ostilitate, toată gama e prezentă, uneori cu atitudini combinate. Cert este că a existat în România, din motive obiective (amestecul de populație, întârzierea dezvoltării istorice), un “prea plin” de prezență și influență străină. Pe de o parte, românii nu se pot dispensa de ce e străin, pe de altă parte tare și-ar mai fi dorit să se descurce și singuri.

Marea dificultate a României, odată cu modernizarea, s-a dovedit a fi armonizarea vechilor deprinderi socio-culturale cu instituțiile și regulile de import. Cu alte cuvinte, românii chiar au intrat în civilizația de tip occidental sau doar a mimat-o? Răspunsul nu poate fi decât nuanțat: și așa, și așa. În lumea rurală și patriarhală de unde veneau, raporturile directe și concrete dintre indivizi cântăreau mai mult decât insuficienta armătura instituțională.
Odată instituționalizată viața socială și politică, lucrurile nu s-au schimbat radical. Românii au continuat să se încreadă mai mult în strategii „informale” decât în forța abstractă a legilor. Au rămas neîntrecuți în “aranjamente” de tot felul. Corupția și clientelismul sunt în bună parte moștenite din societatea tradițională, unde nici nu prea putea fi numite așa, fiindcă făceau parte din ordinea lucrurilor.

Sfârșitul României Mari pune în relief o trăsătură verificată în numeroase alte ocazii. Între „acomodare” și „consecvență”, românii optează de regulă pentru acomodare, considerând, cu oarecare dreptate, de altfel (mai ales pentru o țară nu prea puternică), că e mai înțelept să te adaptezi și, la nevoie, să te supui istoriei, decât să încerci a o înfrunta. Indiferent de mitologie eroizantă (faptele mărețe ale străbunilor), românii au mai mult o cultură a compromisului decât a rezistenței sau a aplicării neabătute a principiilor.

Ceaușescu a fost tot un fenomen românesc. Tradiționala personalizare a Puterii și înclinarea paternalistă oferă o primă explicație, grefată desigur pe trunchiul totalitarismului comunist. Românii l-au avut pe Ceaușescu fiindcă l-au meritat (nu toți, dar mulți). Omniprezența Securității nu e o scuză.

“Capul plecat sabia nu-l taie” este unul dintre cele mai des menționate proverbe românești. Supunerera generalizată și strategii compensatoarea: mai direct spus cum poți să-l “tragi pe sfoară” pe cel căruia aparent i te supui. E un gen de rezistență pasivă mult mai frecventă la români decât rezistența pe față.

Problema României este că a ieșit din societatea tradițională, dar o bună parte a locuitorilor ei n-au intrat încă în modernitate.

Românii, în medie, nu sunt probabil mai puțin instruiți decât occidentalii. Sunt însă, cu siguranță, mai puțin educați. Instrucția înseamnă asimilarea unui sistem de cunoștințe, educația, asumarea unui sistem de reguli: de la regulile elementare de comportare în familie și în societate până la o minimă conștiință catățenească.

România este o țară fragmentată, atomizată și care nu izbutește să-și identifice profilul.

Incapacitatea românilor de a-și “ordona” țara.
Românii caută soluții individuale de ieșire din impas.

Concomitent sau alternativ, românii se arată tare supuși, dar și teribil de sensibili la capitolul „demnitate”.

Maniera în care românii se joacă cu regulile, prefăcându-se că le respectă, pentru a le ocoli mai bine, este de natură să-i exaspereze pe occidentali, care și-au clădit civilizația tocmai pe fundamentul asumării și respectării unui sistem de norme și de reguli.

Necazul este că ceea ce nu merge într-o societate ajunge să strice și ceea ce merge. Nu e un merit să mergi corect, e o deficiență să mergi strâmb.

În faţa cărţii lui Boia, nu poţi avea decât două poziţii sănătoase:
1.Accepţi teza centrală care jonglează printre locuri comune şi te arunci în refugiul optimismului pentru că… în ciuda acestui diagnostic dur și fatalist, nu-i aşa, parcă dracul nu e atât de negru.
2.Nu accepți ideea cărții și ai rezolvat discuția. Nu suntem mai altfel decât celelalte țări vecine, iar discuția e pierdere de timp. Există un specific românesc, dar acesta nu ne individualizează într-un fel și nici nu generează în mod iremediabil un viitor cu un chip anume.

Înclin către ultima variantă din două motive şi am să explic pe scurt de ce mă feresc şi de cei care critică în exces şi de cei care laudă peste măsură.

În primul rând, nu cred în trăsături tari ale naţiunilor. Aceste trăsături sunt în mare parte imaginate şi nu reuşesc să creeze decât stereotipii pe de o parte şi complexe pe de altă parte. Popoarele se schimbă, se pot adapta în faţa unor contexte istorice şi îşi pot schimba nivelul de prosperitate. Câteva exemple le-am enumerat aici.
Dacă l-ai fi judecat pe rus după stereotipiile secolului XIX, nu ai fi întrezărit un Mendeleev sau Pavlov, nu ai fi prevăzut pleiada de savanţi, scriitori şi artişti ruşi.
Nu există o predispoziţie sud-coreeană pentru capitalism şi democraţie, dar ţara asta care a fost colonie japoneză şi a suferit dictaturi recente a ajuns mai “occidentală” decât va fi România mulţi ani de acum încolo. Au existat nişte contexte istorice şi au existat nişte decizii.

În al doilea rând, pentru că orice imagine de sine este distorsionată, trebuie să privim cu rezervă orice îşi spune cineva despre el însuşi. Este un lucru de bun simţ şi atunci când vine vorba de persoane şi atunci când ne referim la popoare. Italienii au un venit pe cap de locuitor comparabil cu al englezilor şi al francezilor (probabil au şi o infrastructură mai bună), dar oglinda distorsionată în care se privesc îi situează la ani distanţă. Dacă stai şi te uiţi în gura francezilor (dincolo de izbucnirile grandomane), ai impresia că sunt ultimul popor de pe Pământ şi sfârşitul e deja aproape.

Revenind la noi înşine, nu există un sentiment românesc al fiinţei şi nu există un blestem românesc. Pune românul în Hârlău şi du-l la München şi, după un timp, vorbeşti deja de două persoane diferite.
Nu există nicio scuză pentru ultimii 23 de ani, am avut cel mai bun context istoric la dispoziţie şi ne-am folosit de el cât ne-a dus capul.

Nu putem da vina pe elita politică că a pierdut şanse pe banda rulantă de vreme ce această elită n-a fost presată de către o populaţie activă şi bătăioasă din punct de vedere politic şi… cetăţenesc.
În 1989 am pornit cu un Ion Iliescu nu pentru că noi nu am avut un Václav Havel ci pentru că nu am fost în stare să-l vedem. Ne poate exaspera Voiculescu sau Becali, dar ei sunt cu putinţă într-o ţesătură socială la care contribuim cu toţii. Mută elita politică românească la Varşovia sau la Praga şi imaginează-ţi cât rezistă.

Pilele, nepotismul, şmecheria, corupţia nu sunt înscrise în genele noastre. Sunt construite şi încurajate de o societate care, în anumite momente, a luat nişte decizii proaste pentru că, la urma urmei, vorba unuia care a refuzat un Premiu Nobel, nu contează ce a făcut istoria din tine, contează ce faci tu din ceea ce a făcut istoria din tine.

Pe același subiect:
Mirel Palada: De ce sper cǎ România va fi altfel
Daniel Dăianu: Este România altfel?
Mircea Vasilescu: Şi dacă România nu e “altfel”?

La sfârșitul lui noiembrie, când m-am apucat de scris la romanul pe care îl tot visez de câțiva ani, am observat câteva dificultăți. În primul rând, în orice text la persoana întâi, aveam tendința să pun naratorul într-o lumină bună. Gândurile exprimate denotau inteligență, întâmplările prin care trecea personajul principal erau interesante și cumva eroice.

Am în minte o lume bucureșteană de tineri răsfirați prin tot felul de profesii, majoritatea implicați în mediul online, care povestesc, experimentează, agață în neștire, iubesc, cheltuie mult, în mijlocul unor prietenii adevărate și printre oameni care se calcă pe coadă, pe rând sau toți în același timp. În mare parte, este lumea în care am trăit în ultimii ani.

Scriind, construind scene, inventând și alăturând situații, am observat că personajul central, naratorul, orice ar spune, orice ar consemna și orice ar trăi, este în mod inconștient foarte atent cu imaginea sa. Scriind, îmi era greu să mă depărtez de mine însumi și de gândul că, oricât aș scălda-o în ficțiune, mulți vor putea ghici evenimentele și persoanele pe care le-am folosit drept inspirate. Realizam fără să vreau cât de artificial curg rândurile scrise din perspectiva unui narator care își construiește o imagine bună povestind despre o lume în care tinerii sunt inteligenți, spontani, călătoresc, au proiecte, câștigă bine și trăiesc într-o lume – vai! – atât de fascinantă.

Scriind în word cu internetul deconectat alunecam fără să-mi dau seama în tipul de blogging pe care l-am practicat în ultimii ani: o scriitură atentă la imaginea autorului. Mai precis, un mod de a scrie cu intenția evidentă sau camuflată de a construi o persona publică prin intermediul unui blog.

A doua dificultate întâlnită “scriind la roman” (expresie care mi-a devenit deja clișeu și scuză) a fost lipsa gratificării imediate pe care o obțineam pe blog sau pe Facebook. M-am obișnuit atât de mult să se întâmple ceva după orice text propriu – un comentariu, un mail, un Like, un retweet – încât situația de a scrie ceva, a salva și a închide documentul mă punea într-o situație din care ieșeam nemulțumit.

Am încercat de multe ori în ultimii ani să scriu într-un jurnal (cum făceam în adolescență și în facultate), dar m-am izbit de aceeași dificultate în care lipsea feedback-ul. Scriam câteva zile, reciteam, luam câteva idei și le transformam grăbit în articole pe blog sau statusuri pe Facebook.

M-am obișnuit – nu-mi plâng în poală și nici nu regret – să alerg după idei și povești pentru a le folosi pe blog, pentru a scoate bani din ele, pentru a-mi hrăni cititorii și pentru a mă flata pe mine însumi.

Aceste două deformări preluate din blogging – a  pune naratorul într-o lumină bună și a mă aștepta mereu la un feedback – le-am resimțit ca piedici în propria mea încercare de a scrie literatură. Din această perspectivă, nu știu cum va fi pentru mine anul care tocmai a început. Voi încerca să scriu romanul (mă simt dator față de poveștile pe care le-am trăit în ultimii ani și pe care vreau să le “salvez” cumva) și voi continua să scriu pe blog (de bine, de rău, câștig totuși o pâine din toată afacerea asta).

Orașul Nogales este tăiat în două de un gard care este în același timp și granița dintre Statele Unite și Mexic. Rezultatul este un oraș prosper în partea americană în timp ce dincolo de graniţă toate statisticile sunt inversate. În partea de sud, venitul mediu este de trei ori mai mic, drumurile sunt proaste, mamele sunt îngrijorate de mortalitatea infantilă, majoritatea adulților nu au terminat nici măcar liceul, iar infracțiunile sunt la ordinea zilei.

Autorii cărții Why Nations Fail (de unde este luat exemplul) se întreabă cum de există asemenea diferențe în cazul unor comunități situate la câțiva kilometri una de alta de vreme ce se pot exclude factorii geografici (aceeaşi vale, aceeaşi climă) şi chiar factorii culturali (este vorba de o populație cu o moștenire comună, până în mijlocul secolului XIX orașul – neîmpărțit de vreo graniță – aparținea Mexicului).
Singura ipoteză a diferenţelor actuale o constituie instituţiile diferite din cele două ţări. They live in a different world shaped by different institutions.

Autorii folosesc schema inclusive/extractive institutions pentru a explica diferenţele de prosperitate dintre naţiuni. Pe scurt, caracteristicile unei ţări cu instituţii extractive sunt cele pe care le putem recunoaşte şi în cazul României: existenţa unei elite politico-economice care controlează aproape totul, lipsa unui cadru legal stabil și coerent care ar încuraja investițiile și corupţia generalizată.
Într-o asemenea ţară, unde legile sunt instabile şi discreţionare, unde politica este asociată cu accesul la resurse, oamenii au puţine motive de a prospera prin pașii firești ai unei logici capitaliste. De exemplu, ai mai puține motive de a face avere de vreme ce piața este controlată de o camarilă, de vreme ce legile nu-ți oferă protecție, iar proprietatea nu îți este garantată (cazul țărilor cu regimuri autoritare).

Exemplele enumerate în carte sunt numeroase: colonizarea diferită a celor două Americi (spaniolii care au impus instituții extractive în America de Sud în timp ce în America de Nord englezii au acordat drepturi politice noilor veniți, iar aceștia au putut să prospere), persistența iobăgiei în Europa de Est care a conturat un decalaj istoric pe care îl observăm și acum, țările africane unde elitele locale au prelungit instituțiile extractive ale foștilor colonialiști, diferențele dintre cele două Corei, stagnarea și apoi implozia Uniunii Sovietice,  rămânerea în urmă a Imperiului Otoman sau decăderea Veneției.

Cartea este lipsită de nuanțe cu privire la factorii culturali (cei în care Max Weber credea când scria Etica protestantă și spiritul capitalismului), exemplele sunt uneori reduse la simple argumente (poate Veneția nu a decăzut din cauza unor instituții extractive, poate descoperirea Lumii Noi și a noilor rute către Extremul Orient combinată cu apariția Imperiului Otoman a redus importanța comercială a Mării Mediterane), dar teza centrală a cărții este extrem de ispititoare: având instituțiile corecte, orice națiune poate prospera (vezi exemplul recent al Botswanei).

Dacă ai drepturi politice pentru toți cetățenii, dacă ai un cadru legal care încurajează mobilitatea economică și garantează proprietatea, ești condamnat la prosperitate. Instituțiile care întrețin acest cadru sunt rezultatul unor decizii politice luate în cadrul unor contexte istorice. De exemplu, Revoluția Industrială a apărut în Anglia pentru că a existat o Magna Carta, pentru că puterea regilor fusese limitată, pentru că oamenii luptaseră şi câştigaseră anumite drepturi politice (inclusiv creşterea importanţei Parlamentului), pentru exista un pachet de legi including patents granting property rights for ideas, thereby providing a major stimulus to innovation și așa mai departe. Într-un asemenea context, apariţia Revoluţiei Industriale nu a fost un miracol, ci mai degrabă un rezultat previzibil.

În urma acestui tablou, apare o întrebare firească: dacă există instituţii care generează prosperitate, de ce acestea nu sunt adoptate de către ţările sărace? Răspunsul este unul direct: în ţările sărace, elita care monopolizează puterea politică şi economică nu are nicio dorinţă de a-şi pierde privilegiile prin reformarea instituțiilor. Aici ideea este pur şi simplu ameţitoare: reformele nu lipsesc din cauza unei ignoranţe politice (gândul consolator că poate elitele din anumite ţări nu ştiu cum să genereze prosperitate), din contră, sistemul nu este reformat în mod voit de teama pierderii privilegiilor.

Odată ipoteza ignoranţei îndepărtată şi revenind la cazul României, înţelegem că lipsa reformelor care ar fi generat prosperitate este rezultatul deciziilor luate de elitele politice de la Bucureşti. În acest context, două citate din cărţile lui Tom Gallagher sunt destul de elocvente:

Practica de a fi de acord cu recomandările venind din partea unor organisme internaționale care sperau să ajute România, dar în același timp de a nu se arăta nicio grabă în transpunerea lor în viaţă dacă stânjeneau tiparele comportamentale ale elitei, a fost evidentă în anii ’90 şi pare a fi rămas predominantă.

Fără stimulentele și securitatea oferite de UE, puţine mijloace de convingere ar mai avea elita românească pentru a întâri democrația și guvernarea în general într-o țară care nu duce lipsă de democrați fără tragere de inimă, aflați în poziții influente.

Tabloul este sumbru şi revoltător: ce s-a întâmplat bun în România ultimilor decenii a fost rezultatul unor presiuni externe asupra unei elite care a făcut tot posibilul să mimeze reformele practicând un discurs dublu în timp ce principalul interes nu a fost unul naţional, ci s-a limitat la graniţa propriei bunăstări şi a propriilor privilegii.

Pornind de aici, discuţia este extrem de nuanţată şi delicată. Dacă deciziile unor elite determină apariţia unor instituţii generatoare de prosperitate, cum pot fi influenţate aceste elite să nu uite interesul naţional? Dacă presiunile externe au fost dominante în mersul târâit al democraţiei româneşti, unde sunt presiunile interne? Dacă aceste presiuni au fost şi sunt firave, diagnosticul dur pus de Lucian Boia în ultima sa carte cum că ne merităm clasa politică este unul îndreptăţit?

Voi încerca câteva răspunsuri în articolul viitor, pornind şi de la cartea lui Boia (devenită în câteva săptămâni un best seller) și de la întrebarea pe care mi-o pun din ce în ce mai des: mai merită să trăiesc în România?