De ce naţiunile eşuează

0 Flares 0 Flares ×

Orașul Nogales este tăiat în două de un gard care este în același timp și granița dintre Statele Unite și Mexic. Rezultatul este un oraș prosper în partea americană în timp ce dincolo de graniţă toate statisticile sunt inversate. În partea de sud, venitul mediu este de trei ori mai mic, drumurile sunt proaste, mamele sunt îngrijorate de mortalitatea infantilă, majoritatea adulților nu au terminat nici măcar liceul, iar infracțiunile sunt la ordinea zilei.

Autorii cărții Why Nations Fail (de unde este luat exemplul) se întreabă cum de există asemenea diferențe în cazul unor comunități situate la câțiva kilometri una de alta de vreme ce se pot exclude factorii geografici (aceeaşi vale, aceeaşi climă) şi chiar factorii culturali (este vorba de o populație cu o moștenire comună, până în mijlocul secolului XIX orașul – neîmpărțit de vreo graniță – aparținea Mexicului).
Singura ipoteză a diferenţelor actuale o constituie instituţiile diferite din cele două ţări. They live in a different world shaped by different institutions.

Autorii folosesc schema inclusive/extractive institutions pentru a explica diferenţele de prosperitate dintre naţiuni. Pe scurt, caracteristicile unei ţări cu instituţii extractive sunt cele pe care le putem recunoaşte şi în cazul României: existenţa unei elite politico-economice care controlează aproape totul, lipsa unui cadru legal stabil și coerent care ar încuraja investițiile și corupţia generalizată.
Într-o asemenea ţară, unde legile sunt instabile şi discreţionare, unde politica este asociată cu accesul la resurse, oamenii au puţine motive de a prospera prin pașii firești ai unei logici capitaliste. De exemplu, ai mai puține motive de a face avere de vreme ce piața este controlată de o camarilă, de vreme ce legile nu-ți oferă protecție, iar proprietatea nu îți este garantată (cazul țărilor cu regimuri autoritare).

Exemplele enumerate în carte sunt numeroase: colonizarea diferită a celor două Americi (spaniolii care au impus instituții extractive în America de Sud în timp ce în America de Nord englezii au acordat drepturi politice noilor veniți, iar aceștia au putut să prospere), persistența iobăgiei în Europa de Est care a conturat un decalaj istoric pe care îl observăm și acum, țările africane unde elitele locale au prelungit instituțiile extractive ale foștilor colonialiști, diferențele dintre cele două Corei, stagnarea și apoi implozia Uniunii Sovietice,  rămânerea în urmă a Imperiului Otoman sau decăderea Veneției.

Cartea este lipsită de nuanțe cu privire la factorii culturali (cei în care Max Weber credea când scria Etica protestantă și spiritul capitalismului), exemplele sunt uneori reduse la simple argumente (poate Veneția nu a decăzut din cauza unor instituții extractive, poate descoperirea Lumii Noi și a noilor rute către Extremul Orient combinată cu apariția Imperiului Otoman a redus importanța comercială a Mării Mediterane), dar teza centrală a cărții este extrem de ispititoare: având instituțiile corecte, orice națiune poate prospera (vezi exemplul recent al Botswanei).

Dacă ai drepturi politice pentru toți cetățenii, dacă ai un cadru legal care încurajează mobilitatea economică și garantează proprietatea, ești condamnat la prosperitate. Instituțiile care întrețin acest cadru sunt rezultatul unor decizii politice luate în cadrul unor contexte istorice. De exemplu, Revoluția Industrială a apărut în Anglia pentru că a existat o Magna Carta, pentru că puterea regilor fusese limitată, pentru că oamenii luptaseră şi câştigaseră anumite drepturi politice (inclusiv creşterea importanţei Parlamentului), pentru exista un pachet de legi including patents granting property rights for ideas, thereby providing a major stimulus to innovation și așa mai departe. Într-un asemenea context, apariţia Revoluţiei Industriale nu a fost un miracol, ci mai degrabă un rezultat previzibil.

În urma acestui tablou, apare o întrebare firească: dacă există instituţii care generează prosperitate, de ce acestea nu sunt adoptate de către ţările sărace? Răspunsul este unul direct: în ţările sărace, elita care monopolizează puterea politică şi economică nu are nicio dorinţă de a-şi pierde privilegiile prin reformarea instituțiilor. Aici ideea este pur şi simplu ameţitoare: reformele nu lipsesc din cauza unei ignoranţe politice (gândul consolator că poate elitele din anumite ţări nu ştiu cum să genereze prosperitate), din contră, sistemul nu este reformat în mod voit de teama pierderii privilegiilor.

Odată ipoteza ignoranţei îndepărtată şi revenind la cazul României, înţelegem că lipsa reformelor care ar fi generat prosperitate este rezultatul deciziilor luate de elitele politice de la Bucureşti. În acest context, două citate din cărţile lui Tom Gallagher sunt destul de elocvente:

Practica de a fi de acord cu recomandările venind din partea unor organisme internaționale care sperau să ajute România, dar în același timp de a nu se arăta nicio grabă în transpunerea lor în viaţă dacă stânjeneau tiparele comportamentale ale elitei, a fost evidentă în anii ’90 şi pare a fi rămas predominantă.

Fără stimulentele și securitatea oferite de UE, puţine mijloace de convingere ar mai avea elita românească pentru a întâri democrația și guvernarea în general într-o țară care nu duce lipsă de democrați fără tragere de inimă, aflați în poziții influente.

Tabloul este sumbru şi revoltător: ce s-a întâmplat bun în România ultimilor decenii a fost rezultatul unor presiuni externe asupra unei elite care a făcut tot posibilul să mimeze reformele practicând un discurs dublu în timp ce principalul interes nu a fost unul naţional, ci s-a limitat la graniţa propriei bunăstări şi a propriilor privilegii.

Pornind de aici, discuţia este extrem de nuanţată şi delicată. Dacă deciziile unor elite determină apariţia unor instituţii generatoare de prosperitate, cum pot fi influenţate aceste elite să nu uite interesul naţional? Dacă presiunile externe au fost dominante în mersul târâit al democraţiei româneşti, unde sunt presiunile interne? Dacă aceste presiuni au fost şi sunt firave, diagnosticul dur pus de Lucian Boia în ultima sa carte cum că ne merităm clasa politică este unul îndreptăţit?

Voi încerca câteva răspunsuri în articolul viitor, pornind şi de la cartea lui Boia (devenită în câteva săptămâni un best seller) și de la întrebarea pe care mi-o pun din ce în ce mai des: mai merită să trăiesc în România?

0 Flares Twitter 0 Facebook 0 0 Flares ×

2 thoughts on “De ce naţiunile eşuează

  1. Pingback: Chiar este România altfel? | Adrian Ciubotaru

  2. Pingback: Fragment de jurnal | Adrian Ciubotaru

Leave a Reply

Your email address will not be published.