Am luat cea mai lungă pauză de prezență online din ultimii ani. Aș exagera dacă aș numi-o o experiență eliberatoare, dar e primul lucru care îmi vine în minte.
Distanța față de tot ceea ce înseamnă internetul social este în primul rând un minus. Se pierde un public, sunt cititori care nu mai accesează blogul și sunt prieteni pe Facebook care nu mai vin – prin natura absenței – pe pagina profilului tău.
Din punct de vedere “profesional”, al bloggerului, sunt evenimentele care nu te mai duci și la care nu mai ești invitat. Sunt oportunități de “carieră” pierdute, campanii nematerializate, proiecte care nu se mai întâmplă și, prin urmare, un cont bancar mai puțin alimentat.

Dincolo de acestea, orice absență online, îți pune prietenii într-un vid de știri despre propria ta viață. Când fluxul amintirilor și gândurilor exprimate pe blog sau în rețelele sociale se subțiază până la dispariție, întrebarea “ce mai faci?” capătă o altă dimensiune.
În mod normal, când întrebi pe cineva activ ce mai face, deja ai o idee. Știi ce a mai scris pe blog și știi ce poze a pus pe Facebook. Pornind de la aceste indicii, poți intui anumite întâmplări și poți ghici anumite stări de spirit.

În cazul când nimic nou nu este pus pe blog sau pe Facebook, lipsa fluxului de știri e asociată cu o dispariție socială. Când aproape tot ce ni se întâmplă este comunicat, a alege să taci este o ineficiență. A publica pe blog, a scrie sau a pune o poză pe Facebook sunt indicii de eficiență. Sunt semne că facem ceva, că trăim și gândim chestii, că suntem productivi. Orice întâmplare este prilejul unui articol, a unui status sau a unei poze.

Când întâmplarea este legată de comunicarea ei, tot ce se întâmplă online devine un scenariu de viață. Îți pasă dacă ești sau nu productiv în acest spațiu, te interesează cum ești privit, trăiești drame dacă ești neglijat și jubilezi când ești luat în seamă. Nu e o încercare de a judeca pe nimeni pentru că fiecare își are propriile motive și propriile standarde.

Pentru mine, absența a fost o ocazie de a înțelege cum stima de sine este strâns legată de prezența online și de a câștiga mai mult timp pentru a mă așeza și a grădinări. Un act egoist de vreme ce mă implică doar pe mine, dar necesar din motive pe care le voi povesti în curând.

Nu cred în retrageri permanente undeva into the wild – bun film – și nu cred în ascetisme izolatoare, dar uneori simt că trebuie să ascult și demonul care îmi spune să mă opresc puțin și să mă așez pe o piatră.