Anul trecut, după ce mi-am făcut abonament la DoR, o dată cu primul număr, am primit și o brățară roșie inscripționată cu tot felul de simboluri. Mi-a plăcut cum arată, mi-a plăcut ce reprezintă. Am asortat-o când cu o altă brățară din piele, când cu ceasul de mână și, uneori, nu exagerez, mi-a fost un reminder pentru a intra pe pagina Decât o Revistă de pe Facebook.
În lunile de iarnă s-a odihnit în sertar, dar mi-am adus aminte de ea urmărind pe contul lui Cristian Lupșa “facerea” următorului număr.
Am o colecție din anii trecuți de brățări de toate culorile, cu toate mesajele și brandurile atașate, dar doar una singură a reușit să-mi placă atât de mult.
Istoria obiectelor este o serie de articole scurte despre lucrurile care mă înconjoară, de care mă folosesc, pe care le neglijez de multe ori, de care mă îndrăgostesc și pe care – dacă nu scriu – le uit.
Istoria obiectelor va fi o serie de articole scurte despre lucrurile care mă înconjoară, de care mă folosesc, pe care le neglijez de multe ori, de care mă îndrăgostesc și pe care – dacă nu scriu – le uit.
Primul obiect este un stick. Am uitat cu ce ocazie l-am primit de la THE PRACTICE, agenția care se ocupă de contul de PR pentru IKEA, dar l-am folosit intensiv în mașinile pe care le-am testat în ultimul an.
Dincolo de funcționalitatea sa, mi-a plăcut mult designul, fapt pentru care l-am ales din multele stickuri care se prăfuiesc prin sertarele biroului. Încărcat cu muzică – uneori cu același playlist pe care l-am ascultat până la plictiseală, căutându-i căpăcelul prin te miri ce colțuri și compartimente, purtându-l la tot felul de evenimente și excursii, într-un final, a obosit și el. La ultima ieșire, a început să nu mai facă bine contact și să amuțească la fiecare hop, drept pentru care am decis să ne despărțim.
Ocupă acum un loc binemeritat în același sertar-depozit și probabil le povestește celorlalte stickuri noi, dar neumblate, toate întâmplările la care a fost martor.
Buna-credință este cea mai banală calitate de la care poți începe să construiești o lume. Este începutul de drum în orice relație, un fundament necesar, dar nu suficient, pe baza căruia poți stabili încredere.
Spun că e banală pentru că este o trăsătură despre care se vorbește puțin, dar pe care o asumăm implicit în relațiile cu ceilalți. Buna-credință înseamnă presupunerea că celălalt nu te duce în eroare în mod deliberat, nu te minte și nu dorește să profite de bunele tale intenții. Continue reading →
E o oră târzie, stăm la un joc de cărți și la povești. Undeva, în fundal, un televizor deschis rula – în reluare – jurnalul de seară. O știre, două știri, trei știri și apoi m-a izbit. Totul, iertați limbajul, era prezentat ca pentru proști. Un caz de violență domestică era redat cu atâta claritate încât oricine ar fi înțeles situația.
În urma unor certuri, firul evenimentelor au ajuns la următoarea scenă prezentată cu încetinitorul de vocea reporterului: a luat cuțitul, s-a îndreptat către soție pentru a o înjunghia, un vecin a intervenit parând lovitura soțului. Nu am reținut detaliile (de unde pornise cearta, ce căuta vecinul în casa lor, care era miza acestei știri), dar scena, prezentată într-o mini-cronologie atentă la detalii, mi-a rămas întipărită în memorie. Continue reading →
La câteva zile după anunțul sinuciderii sale, The Wall Street Journal a publicat o versiune adaptată a discursului ținut de David Foster Wallace în 2005, la Kenyon College (varianta audio este aici). E un discurs dens, lipsit de chestii motivaționale și apeluri modele eroice.
Dacă am învățat ceva în perioada cât am lucrat într-o agenție de publicitate a fost atenția acordată ideilor și gândurilor la prima mână. Este vorba de o expresie care se referă la primele idei pe care le ai atunci când te afli într-un brainstorming. Dacă sunt primele asocieri atunci când ești pus în fața unui brief și în urma lor crezi că ți-a venit o idee genială, e cazul să cauți mai departe. O idee la prima mână este atât de automată încât e imposibil ca altcineva – pus în fața unui situații similare – să n-o mai fi avut. Prin urmare, rezultatul e banal. Continue reading →
Nu mai cred în deciziile tranşante, definitive și de mare angajament. De mâine mă apuc de aia şi o să mă las de aialaltă. Luni va fi prima zi în care. Sunt alegeri în tuşe groase, hotărâri pline de întotdeauna sau niciodată şi principii nervoase pe care, dacă le baţi în piept, rişti să te găureşti de atâta seriozitate şi fermitate.
Avem atât de multe amprente în noi, lăsate de lucrurile care ni s-au întâmplat, încât ideea a o lua de la zero apare total iluzorie. Putem alege un drum sau un altul. dar bagajul deja l-am luat cu noi indiferent de scopurile călătoriei.
Suntem un mănunchi atât de bine închegat de obiceiuri şi tabieturi încât o schimbare bruscă ar mătura obtuz nuanţe, ritmuri, umbre și imperfecțiuni care ne fac să fim ceea ce suntem. Este păcat să lăsăm o zi de luni să ne schimbe.
Era seară și ne întorceam din Komandamentul de iarnă din Austria. Mă nimerisem la volan și goneam pe autostrăzile din Ungaria. În dreapta era Alex concentrat asupra telefonului, iar, în spate, Groparu își învârtea de zor tableta cinstind nu știu ce joc. Stația mașinii din față amuțise de câteva minute bune, mai aveam o oră sau două până la destinație – Hotelul Continental din Oradea – și Costin probabil începuse să numere minutele până la celebra piscină cu apă termală.
În acea tăcere în care două mașini tăiau singure întunericul unei autostrăzi dintr-o țară străină, m-a apucat un dor de o altă țară străină. Odată cu Austria, lăsasem în urmă cea mai bună bere nefiltrată pe care a băut-o neam din neamul meu: Edelweiss. Dacă mergeți în Austria, nimeriți într-un supermarket Spar și vedeți o doză albastră de bere cu pretul de 1,10 euro, gândiți-vă la dorul meu.
Îmi spun oful în liniștea mașinii – la drum lung mai faci și conversație în dragul lelii – și, dincolo de foșniturile Groparului în spate, aud cel mai neașteptat sunet cu putință: țâsâitul unei doze de bere care abia aștepta să fie deschisă.
“Nu-mi spune că-i Edelweiss!”
“Ba chiar e!”
Atunci am înțeles că Groparul este om. Dacă i se face poftă de o bere, nu stă mult pe gânduri și-și urmează ispita.
Autostrada nu se mai termina, minutele se scurgeau fără nicio emoție și din când în când Costin mai anunța ceva în stație, mândru de Navigonul lui care îl avertiza regulat când prindem radare fixe sau limitări de viteză.
Edelweiss, o autostradă. Edelweiss, încă o autostradă. Când am ieșit din Debrecen, m-am mai dezmorțit și, după lungi eforturi cu mine însumi, uitasem de cea mai bună bere din lume.
Într-un final, am ajuns cu toții obosiți în vamă. Încă puțin și ne-am ascuns în traficul din Oradea. Încă puțin și intram în parcarea hotelului căutând un loc. Când am oprit motorul… deja e roman, nu mai sunt sigur dacă totul s-a întâmplat înainte sau după oprirea motorului.
Revenind. Când am oprit motorul, Groparul m-a bătut pe umăr și mi-am întins din spate o doză albastră de Edelweiss.
“Herr Schuhmeister, hai noroc!” sau ceva de genul acesta.
Atunci am înțeles că Groparul este un mare om. Dacă aproapelui i se face poftă de bere, nu stă mult pe gânduri și îi oferă una.
Acum Groparul – Radu Băzăvan – are nevoie de ajutor pentru filmul Usturoi. Un film pe care l-a produs, l-a scris și pe care se luptă să-l vadă odată terminat. Dacă îl vede el terminat, apoi putem să îl vedem și noi.
După trei zile de instrucție și joacă, schiatul a devenit miza depășirii unor frici pe care le port cu mine de mulți ani.
Mi-e frică să cad. Nu din cauza contactului cu zăpada (care uneori poate fi dureros) ci pentru că îmi asum căderea ca o vulnerabilitate care îmi strică din bruma de încredere în sine construită anterior. A trebuit să lucrez pentru a mă împăca cu acest “eșec”.
Mi-e frică de înălțime. Dacă ești în vârful pârtiei alunecând pe schiuri, trebuie să te lași în față pentru a frâna în plug. Dacă mă înclin înainte, panta pârtiei crește și îmi apare senzația de înălțime. Pare absurd, dar pentru a putea coborî chiar și cea mai banală pârtie de aici, de la Complexul Arena Platoș, a trebuit să-mi fac curaj să mă arunc înainte în orice coborâre. Pare contraintuitiv, dar cu timpul înveți să nu te mai lași pe spate atunci când vrei să frânezi.
În primele trei zile de când am descoperit schiurile, am trecut prin toate stările. Frustrare, invidie, frică, gândul că poate acest sport nu este de mine, senzaţia că poate învăţ mai greu ceva la anii mei, bucuria unei lecţii banale, entuziasmul unui viraj cu schiurile paralele sau adrenalina vitezei pe care mi-o permit la finalul pârtiei.
Ca să înțelegeți mai bine sentimentul victoriilor mici, vă rog să urmăriți filmulețul de mai jos. La finalul lecțiilor de ieri, când toți ceilalți s-au strâns pe terasă, am vrut să mai urc încă o dată și să mă conving că pot.
Am coborât din nou pe cea mai abruptă pârtie de aici. Mi-a fost frică, mi-au trecut toate gândurile prin cap, dar am continuat. Pe schiuri, aveam impresia că-mi depășesc niște limite, că-mi înving niște temeri și că am viteză. În schimb, când am urmărit filmarea făcută de Zdeto, am observat cât de prudent abordam orice viraj, cât de încet alunecam la vale și cât de “începător” striga fiecare gest al meu.
Malgré tout, ziua de ieri a fost un pas înainte căci am învățat fără să-mi dau seama. Am început să virăm pe pârtie și, între viraje, instructorul Marius ne-a rugat să sărim încât să desprindem schiurile de zăpadă. Fără să știu, săritura avea două efecte: te obliga să aterizezi cu schiurile paralele și îți creștea viteza. După câteva coborâri, pe nesimțite, efectuam virajele cu schiurile paralele. Făceam ceea ce admiram la copii de 5-6 ani în primele zile aici când îi vedeam coborând fără bețe și cu lejeritatea unui dansator înnăscut.
La urma urmei, o victorie îți rearanjează încrederea în sine indiferent cât de mică ar fi în economia faptelor mari.
Ieri, plecasem din Oradea și la intrare în Cluj, într-o benzinărie OMV, ne-am adunat să ne așteptăm unii pe alții. Când ne-am strâns toţi și am vrut să facem o poză de grup înăuntru în jurul unei mese, un angajat ne-a explicat că nu avem voie să facem poze. Chiar și ideea că ne facem nouă poza, iar nu benzinăriei, nu l-a convins.
“Bine am revenit în România” a spus unul dintre noi.
Povestesc acest incident pe drumul de întoarcere din Tabăra Foto pentru Bloggeri, pentru că a devenit deja o regulă ca, ori de câte ori revii de afară și ajungi în țară, să ți se întâmple ceva care să-ți reaminească de ce România este altfel.
Am plecat sâmbătă dimineață din Niedernsill unde Hotelul Kehlbachwirt ne-a intrat la suflet și, după un drum pe autostrăzile Austriei și ale Ungariei, seara am ajuns în Oradea. Aici, la Hotelul Continental, mă aştepta piscina cu apă termală şi masajul pe care l-am câştigat în Tabăra Foto.
Nu ştiu cine a avut ideea opririi în Oradea, dar îi doresc sănătate. Aici, la Continental, atât la dus, cât şi la întoarcere, piscina ne-a fascinat pe toţi. După cină, după un masaj pe cinste care a provocat invidia colegilor şi despre care voi povesti într-un articol separat, m-a apucat dimineaţa în piscină. Când afară sunt minus nu ştiu câte grade, când din apă ies aburi, când stai la poveşti cu un pahar în mână, îţi dai seama de ce hedonismul a fost un curent de gândire atât de popular.
A fost o experienţă aparte toată această toată această tabără organizată de Cristi Suţu şi Radu Bădoiu care mi-a redat încrederea în pasiunea mea foto şi mi-a creat amintiri frumoase care acum, undeva înăuntru, sper că încep să dea roade.
Ca lucrurile post factum să fie perfecte din punctul de vedere al melancoliei, Cosmin Tudoran ne-a înnebunit pe toţi cu această melodie.
