La câteva zile după anunțul sinuciderii sale, The Wall Street Journal a publicat o versiune adaptată a discursului ținut de David Foster Wallace în 2005, la Kenyon College (varianta audio este aici). E un discurs dens, lipsit de chestii motivaționale și apeluri modele eroice.
Dacă am învățat ceva în perioada cât am lucrat într-o agenție de publicitate a fost atenția acordată ideilor și gândurilor la prima mână. Este vorba de o expresie care se referă la primele idei pe care le ai atunci când te afli într-un brainstorming. Dacă sunt primele asocieri atunci când ești pus în fața unui brief și în urma lor crezi că ți-a venit o idee genială, e cazul să cauți mai departe. O idee la prima mână este atât de automată încât e imposibil ca altcineva – pus în fața unui situații similare – să n-o mai fi avut. Prin urmare, rezultatul e banal.
David Foster Wallace vorbește despre default settings. Atunci când ești prins în trafic sau stai la o coadă mare care se mișcă greu, e normal să te enervezi și să te frustrezi. Totul se întâmplă inerțial. E starea în care cade orice om lăsându-se “purtat” de gândurilor sale. Nu îți trebuie multă disciplină, atenție sau imaginație pentru a te lăsa în voia gândurilor care îți trec în mod automat prin minte.
Lecția e simplă: atunci când ești pus în fața unui efort, în fața unei situații neprevăzute, nu te opri la primele gânduri. Sunt automate și rezultă din setările din oficiu. Dacă trebuie să te trezești iarna la 6 dimineața pentru a ieși din casă, renunță la primele gânduri, cât de cald și de bine e sub plapumă, afară e întuneric și e frig. Sunt gânduri la prima mână pe care le-au avut și le au milioane de oameni, gânduri care nu au schimbat nimic, nu au ridicat nimănui respectul de sine și nu au creat nicio poveste care merită spusă nepoților.
A huge percentage of the stuff that I tend to be automatically certain of is, it turns out, totally wrong and deluded. Here’s one example of the utter wrongness of something I tend to be automatically sure of: Everything in my own immediate experience supports my deep belief that I am the absolute center of the universe, the realest, most vivid and important person in existence. We rarely talk about this sort of natural, basic self-centeredness, because it’s so socially repulsive, but it’s pretty much the same for all of us, deep down.
There happen to be whole large parts of adult American life that nobody talks about in commencement speeches. One such part involves boredom, routine, and petty frustration. The parents and older folks here will know all too well what I’m talking about.
Most days, if you’re aware enough to give yourself a choice, you can choose to look differently at this fat, dead-eyed, over-made-lady who just screamed at her little child in the checkout line — maybe she’s not usually like this; maybe she’s been up three straight nights holding the hand of her husband who’s dying of bone cancer, or maybe this very lady is the low-wage clerk at the Motor Vehicles Dept. who just yesterday helped your spouse resolve a nightmarish red-tape problem through some small act of bureaucratic kindness.