Trebuie să fi avut 4-5 ani când, într-o după-amiază toridă, mă ascundeam de tata după copacii din parc. Îi țin minte strigându-mă în timp ce eu îl priveam de după copacul unde mă ascundesem. Îl văd îmbrăcat într-o cămașă cărămizie, cu mâneci scurte. Purta pantaloni evazaţi după cum eram moda pe atunci. Ţin minte aceste detalii pentru că mulţi ani după aceea stilul lui rămăsese neschimbat. Dacă număr zece ani, dacă număr douăzeci de ani şi e vară, tata se îmbracă la fel. O camaşă cu mâneci scurte şi pantaloni evazaţi. În picioare, pantofi sau – mai des – sandale din piele, cum se purtau în anii 70-80.

Mai tâziu, mi-a povestit că ştia mereu unde mă ascundeam şi că mă striga pe nume doar de dragul jocului.
Venea după mine în parcul din faţa blocului să mă cheme acasă pentru somnul de după-amiază. Un ritual după care nu mă omoram de vreme ce îmi întrerupea jocul cu ceilalți copii pe care, n-am putut să înțeleg niciodată, nimeni nu îi lua la somn în mijlocul zilei. Un obicei despre care mi se spusese că îmi prinde bine, că aşa o să cresc mare.
Nu știu ce emisiuni, nu știu ce articole sau cărți i-au învățat că este bine ca un copil să doarmă ziua, dar asta făceau ai mei și nu aveam prea multe soluții de scăpare.

Adormeam cu greu, privind jaluzelele trase și razele soarelui care reușeau să se strecoare pe la marginile ferestrelor. Afară nu se auzea mare lucru, dar îmi imaginam un întreg univers din care eu nu fac parte. O întreagă viață desfășurându-se, cu copii care se jucau, cu părinți care stăteau de vorbă pe bănci, cu copii mai mari care băteau mingea de zor, o întreagă viață la care eu nu particip pentru că trebuie să dorm. Să încerc să adorm, să mai privesc încă o dată jaluzelele și să-mi imaginez lumea dincolo de ele și apoi, fără voia mea, să adorm.

Același sentiment l-am simțit mai târziu, în adolescență (ne mutasem deja la casă), când culegeam gândacii de Colorado de pe frunzele de cartofi. Strada colcăia de copii, de țipete și de jocuri în timp ce eu stăteam singur, în grădina din spatele curții, încercând să umplu borcanul din mână cu gândaci de Colorado. Mă plimbam printre rânduri, căutând atât și gândacii mari cu dungile ecunoscute, cât și frații mai mici de culoare roșie care nu avea crusta formată și care erau lipicioși și moi ca niște râme.

Când mă trezeam, căldura mare a amiezii trecuse, soarele se îndrepta deja către dealul de la marginea orașului și singura răzbunare posibilă era să ies din nou în parc.