Warrior (2011) – am tot evitat acest film pentru că, după Cinderella Man și The Fighter ce putea să mă surprindă? M-am înşelat: povestea este foarte bună, se fereşte de clişee motivaţionale şi totuşi, la final, ajunge să te inspire.

Drive (2011) – e un film minimalist de acțiune cu mult lirism, nu găsesc o altă formulare.  Pe unii a dezamăgit, pe alții a entuziasmat, oricum ar fi Ryan Gosling joacă al naibii de bine.

The Edge (1997) – un scurt fragment este cel mai bun argument:

Charles Morse: You know, I once read an interesting book which said that, uh, most people lost in the wilds, they, they die of shame.
Stephen: What?
Charles Morse: Yeah, see, they die of shame. “What did I do wrong? How could I have gotten myself into this?” And so they sit there and they… die. Because they didn’t do the one thing that would save their lives.
Robert Green: And what is that, Charles?
Charles Morse: Thinking.

Cast Away (2001) – după filmul anterior, am căutat ceva din acelaşi registru al pierderii în sălbăticie. Deși greu digerabil din cauza ritmului lent în care sunt construite scenele, filmul este salvat de poveste și de jocul lui Tom Hanks. Dacă un student la filosofie m-ar întreba despre ce este vorba, i-aș răspunde că acest film spune povestea lui Celălalt pe care îl tot căutăm, iar atunci când nu există, îl inventăm și-l imaginăm.

Gangs of New York (2001) – un film pur și simplu pitoresc atât prin limbaj, soundtrack, cât și prin decorurile alese. Dacă i-ai adăuga un sfert de oră, filmul ar dura trei ore, dar spre meritul lui Scorsese – care s-a luptat cu producătorii pentru a nu scurta filmul – niciun minut nu pare în plus în această operă cinematografică puțin apreciată.