Am crescut văzând cum oamenii maturi sunt foarte torelanţi cu nedreptăţile din jurul lor. Maturitatea era sinonimă cu acceptarea firească a unor lucruri strâmbe din această lume. Oamenii maturi au văzut mai multe şi au înţeles că lumea nu este clădită după normele echităţii. Au văzut mai multe şi au înţeles că anumite lucruri – cum ar fi nedreptatea – nu pot fi schimbate.

Prin urmare, a fi matur înseamnă – printre altele – a accepta că nedreptatea este o constantă a lumii în care trăim. Maturitatea este vârsta culturală când nu-ţi mai baţi capul cu orice pare nedrept în jurul tău. Oamenii mari fac tot felul de calcule atunci când întâlnesc abuzuri ale dreptăţii şi norma spune că este mai înţelept să stai în banca ta.

Mai mult, am fost învățat că orice pornire idealistă este un indicator clar al imaturității. Nu poți avea argumente pentru idealism în fața atâtor norme și fapte care te contrazic. La finalul discuției, te consolezi defensiv:
“Da, știți, eu sunt mai idealist…”

Despre ce se pierde atunci când ne maturizăm am mai scris, dar despre ce se câștigă când se refuză această înregimentare a maturizării s-a scris mai puțin pentru că, se zice, că vine o vârstă când conformismul este cea mai bună carte pe care o poți juca.