În România, vibraţia socială se măsoară în lucrurile pe care nu avem curajul să le faci în spaţiul public. Aici, spaţiului public nu este al nostru, este al laşităţilor noastre. Nu avem curajul să credem, nu am curajul să schimbăm, nu avem curajul să ne implicăm.

Spaţiul public este oglinda întoarsă a lucrurilor în care nu avem curajul să credem.

La noi, spaţiul public e plin de gălăgie şi e gol de încercările de-a schimba lumea.
Problema cu tinerii nu este faptul că nu citesc – citesc destul de mult, slavă Domnului!, problemele lor se nasc atunci când nu ştiu facă cu ceea ce citesc si cu ceea ce visează. Atunci când nu au curajul să aplice, când nu îndrăznesc să schimbe.

Suntem geniali luaţi individual, dar suntem absenţi şi timizi în cadrul unor comunităţi de schimbare care abia se formează acum.
Calităţile noastre minunate se întorc împotriva noastră dacă nu găsim contextul în care să rodească în folosul celorlalţi.
Comunităţile de schimbare pot fi acest context şi pot constitui acea piatră de hotar între lumea care ni s-a dat şi lumea pe care vrem s-o oferim mai departe.

Până atunci, indiferent cât de mult talent ai, dacă nimereşti şi continui joci fotbal pe un teren mocirlos, vei sfârşi jucând prost, penibil şi vei termina meciul cu impresia că nu ai fost niciodată un jucător bun.

Nu este o alegorie, este senzaţia pe care o am destul de des când stau de vorbă cu tineri de 20 de ani. Deşi n-au făcut nimic, ştiu din start că nu sunt buni de nimic. Deşi n-au încercat cu adevărat, ştiu din start că nu se poate.
Parcă se simt vinovaţi de eşecurile viitoare când, în mod firesc, n-ar trebui să ne simţim vinovaţi nici măcar de eşecurile trecute.

Spaţiul public este destinat lamentărilor şi neîncrederii în posibilitatea de schimbare. Un tânăr este timid în a declara că poate schimba ceva, însă va prinde curaj atunci când va dori să-şi exprime îndoiala şi neîncrederea în reuşitele celor din jur.

Sper să mă înşel când termin cu gândul că – deocamdată – avem curaj doar atunci când nu avem puterea să îndrăznim.

Despre aceste lucruri şi despre multe altele, voi vorbi alături de Iren, sâmbată – ora 18:30 – la Amfiteatrul Deschis Team Work.

Pentru a-şi contura o poveste tristă, sunt oameni care abia aşteaptă să fie dezamăgiţi.
Conform principiului “mai bine o poveste tristă decât nicio poveste”, sunt oameni care nu doar aşteaptă, ci sunt activi în această direcţie.

Astfel, reluăm: există oameni care se străduiesc să ajungă într-un context de dezamăgire.
Dacă ne gândim bine, la prima vedere, ar fi o idee bună. Continue reading →