Muzeul inocenței, Orhan Pamuk, Polirom, 2010
Am sorbit în week-end-ul ce tocmai a trecut Muzeul inocenței, la fel cum cu o săptămână înainte am devorat Mă numesc Roșu (pe care o începusem, fără să o duc la capăt, de vreo trei ori).
O poveste a cărui fundal este constituit de tabloul Istanbulului ultimilor 40 de ani și a tensiunilor între modern și tradițional din societatea turcă.
Un roman de dragoste – Kemal (un tânăr bogat, în pragul logodnei sale) se îndrăgostește de Füsun (o vânzătoare, o rudă îndepărtată) care – prin talentul literar, profunzimea și durata unei povești de iubire – mi-a adus aminte de Dragoste în vremea holerei.
Pentru a-și celebra povestea, Kemal începe să strângă obiecte care au legătură cu Füsun, inițial le depozitează într-un apartament (unde se refugiază uneori zilnic), iar apoi îi vine ideea de a depune mărturie prin constituirea unui Muzeul al inocenței chiar în casa unde a locuit familia iubitei sale.
Ca detaliu semnificativ, Pamuk chiar a cumpărat un apartament unde se va deschide un muzeu real cu obiecte reprezentative pentru perioada descrisă în roman.
Cum toate obiectele – cu alte cuvinte, întreaga mea poveste – vor putea fi văzute simultan, din orice loc, vizitatorul muzeului va pierde sentimentul Timpului. Aceasta este cea mai mare alinare a vieții. În muzeele poetice, bine alcătuite, întemeiate pe imbolduri venite din inimă, ne simțim consolați nu pentru că ne trezim față în față cu lucrurile vechi, la care ținem, ci pentru că Timpul este abolit.
Unii oameni își ticsesc locuințele cu tot soiul de obiecte, iar către sfârșitul vieții le transformă în muzee. În ceea ce mă privește, eu încercam să retransform în locuință o casă devenită muzeu, prin patul, camera și însăși prezența mea. Ce poate fi mai frumos decât să dormi, noaptea, în același spațiu cu lucrurile de care te simți atașat prin legături profunde, sentimentale, prin amintiri!
Înțelegeam că linia care avea să unească acele obiecte urma să fie o poveste. Prin urmare, un scriitor s-ar fi putut raporta la catalogul muzeului meu ca la un roman. Cum nu doream să încerc să scriu eu însumi o asemenea carte, m-am întrebat cine anume ar fi putut s-o facă în locul meu.
Așa am ajuns să-l caut pe distinsul domn Orhan Pamuk, care a așternut pe hârtie această poveste cu vorbele și consimțământul meu.A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijiliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:
– Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită.