Ceasul arată 2:30 dimineață. Mă pusesem să adorm citind, dar cum somnul nu m-a prins, pur și simplu, nu m-am oprit din citit. Până acum. Când m-am ridicat din pat și am venit la masa din bucătărie unde mi-am pus laptopul pentru a scrie aceste rânduri.

Cartea se cheamă What I Talk About When I Talk About Running și este a doua pe care o citesc – după 1Q84 pe care am terminat-o ieri – de Haruki Murakami.
M-am ridicat din pat pentru că am dat peste un fragment care mi-a adus aminte de anumite momente din viața mea. Am continuat să citesc, dar gândurile deja începuseră să zboare și, cum unele dintre ele s-au transformat în idei, mi-am zis să mă ridic și să scriu. Continue reading →

Sunt destule diferențe culturale în rândul diplomaților care își reprezintă propriile țări în Organizația Națiunilor Unite cu sediul la New York, dar doar despre una voi aminti în acest articol.
Se bazează pe un studiu care a analizat distribuția amenzilor de parcare în rândul corpurilor  diplomatice și a ajuns la un singură concluzie: diplomații care primesc cele mai multe amenzi de parcare provin în general din țări corupte.
Cu cât este mai mare corupția din țara de origine, cu atât diplomatul din această țară are mai multe șanse să primească o amendă de parcare. Continue reading →

În Damned – un roman scris din perspectiva unei fete de 13 ani – una dintre ideile cu care rămâi la finalul cărții este următoarea:

În Hell, it’s our attachement to a fixed identity that torture us.

Chuck Palahniuk a scris acest roman în timp ce mama lui se stingea de o boală incurabilă. Într-un interviu, spune că s-a documentat citind multe cărți de demonologie arătându-i uneori mamei sale aflate în pat, poze cu tot felul de îngeri căzuți și demoni din diferite tradiții religioase. Continue reading →

Contrar intuițiilor mele, sunt studii care spun că este mai bine să fii codaș la sat decât fruntaș la oraș. Folosesc expresia populară pentru a traduce ceea ce americanii înțeleg prin big fish in a small pond versus small fish in a big pond.

Intuițiile mele (probabil greșite în acest caz) îmi spun că este preferabil un loc unde sunt mai mulți oameni, unde competia este mai mare și, prin natura acestei dinamici care este motivantă, sunt mai multe șanse de succes. Continue reading →

Urc în taxi, mergem câteva minute fără să ne spunem nimic și deodată șoferul – un tip cu o aparență foarte respectabilă – mă întreabă:
“Vă deranjează manelele?”
Nu înțeleg și devin atent. În mașină se aude o manea.
Îi spun că nu. Mă gândesc că merg un sfert de oră cu el, am alte lucruri pe cap și volumul oricum nu e ridicat, prin urmare, disconfortul nu e atât de mare.
Continuă:
“Șțiti, eu ascult toate genurile de muzică și nu strâmb din nas la manele.”
“Ok…”

A urmat placa despre ipocrizia celor “care ascultă și danseaza pe manele la diferite petreceri și nunți” și deodată mă simt jenat. Îmi dau seama că taximetristul, mai mult sau mai puțin, își justifică față de mine gusturile muzicale.
“Au fost clienți care au cerut să schimb muzica”
“Ok…”

Situația nu s-a încheiat aici. După ce și-a încheiat pledoaria, mi-am dat seama că trebuie să-mi justific față de mine de ce nu sunt deranjat. Pentru că trebuie să fiu, pentru că așa e firesc, pentru că trebuie să taxăm gusturile proaste din jurul nostru.

Chiar dacă deranjul meu e minim, trebuie să acționez. Nu putem să lăsăm un taximetrist nepedepsit, să scape atât de ușor. Următorul client va asculta și el manele și pentru disconfortul lui, voi fi și eu vinovat. Că nu am făcut nimic. Ba, mai mult, nefăcând nimic, am încurajat toată treaba.

Nu am găsit niciun răspuns la toată situația. Eu am luat un taxi și am vrut să ajung din punctul A în punctul B și, fără să fiu pregătit, m-am trezit în mijlocul unei bătălii culturale la înălțimea căreia nu m-am ridicat.

Femeia ținea ușa larg dechisă de la intrarea în bloc. La capătul aleii, Gloria.
“Hai înăuntru, Gloria! Mă faci să aștept”
Gloria, impasibilă.
“Hai, Gloria, uite că a început să plouă”
Gloria, nimic.
Femeia își schimbă tonul și-și duce rugămințile în acel registru al adulților puși în fața unui copil de 2-3 ani.
Tot nu merge.
Îndepărtându-mă, o aud pe femeie pierzându-și răbdarea:
“Gloria! Haide! Stau după tine.”
Nu știu cum s-a terminat această “negociere”, dar din toată scena mi-a rămas un singur gând:  Gloria este un nume frumos pentru un câine.