De câte ori nu te-ai urcat în lift și te-ai trezit pe holul apartamentului tău fără să fi fost conștient de ce anume ai făcut între timp?
Ai deschis ușa liftului, ai apăsat un buton, ai ieșit din lift, ai scos cheile, ai deschis ușa și tot așa. Toate aceste gesturi le-ai făcut în mod repetat încât creierul le-a învățat pe de rost și le-a transferat către inconștient unde – prin automatizare – se consumă mai puține resurse.

Când anumite acţiuni sunt cunoscute și au fost repetate îndelung nu mai ai nevoie de procese conștiente (cum e atenția sau voința) care sunt extrem de costisitoare: consumă timp și energie (o mare parte din energia pe care creierul o cere este cheltuită pe procese conștiente). Continue reading →

E o problemă pe care încerc să o descos fără să dau vina pe nimeni. Nici pe cei implicați, nici pe mine însumi.

Primesc zeci de mailuri săptămânal cu invitații la diferite evenimente. La unele răspund, la altele nu răspund. Majoritatea răspunsurilor pe care le-am dat în ultimul an au fost negative. Unele mailuri sunt la limita spamului încât îmi imaginez cum roboțeii din Gmail muncesc de zor să înțeleagă unde ar trebui să ajungă mesajul: în Inbox sau în Spam?

Răspunsurile mele reflectă propriile priorități și criterii care nu întotdeauna sunt înțelese. Continue reading →

Să presupunem că stau în fața unui raft de la supermarket pe care se află cele câteva zeci de sortimente de pastă de dinți disponibile pe piață. Închid ochii, mă apropii și aleg o pastă de dinți. Orbește, la nimereală, fără niciun criteriu.
Întrebarea este: ce anume pierd, ce anume risc făcând acest tip de alegere?
Răspunsul meu: nimic.

Dacă este prea categoric acest răspuns, hai să zicem că riscurile nu sunt mari. De ce? Continue reading →

Dacă e prea mare efortul, spală pentru câteva zile doar un dinte. Apoi spală doi dinți pentru alte câteva zile. Povestea spune că nimeni nu va apuca să spele doar cinci dinți. Obiceiul va fi deja creat și te vei trezi că vei spăla toți dinții. Vei ajunge, abia acum folosesc expresia în forma ei obișnuită, să te speli pe dinți.

Sună un client, doar un client. Asta e ținta: să suni doar un client. În curând, după ce obiceiul va fi format (să pună mâna pe telefon și să sună un străin), agentul de vânzări va putea să sune zilnic zeci de clienți.
Scrie doar un rând. În fiecare zi, scrie doar un rând. După un timp, obiceiul se va forma și vei putea să scrii zilnic mult mai mult decât un rând. Continue reading →

În mod clar, o țară nu este un business. Este evaluată sentimental, îi vorbești limba indiferent cât de performantă este și te naști cu un contract de angajare pe care nu l-ai negociat tu însuți și pe care, dacă vrei să-l anulezi, îţi rupi o parte din suflet.

Ipoteza mea este că o poveste de iubire se destramă atunci când cei doi trag în direcții diferite. Chiar dacă sunt în aceeași barcă, nu vâslesc la unison. Mai mult, barca are o gaură în mijloc și nici nu mai contează direcția în care se îndreaptă și asupra căreia cei doi nu reușesc să cadă de-acord.
Problema bărcii care se scufundă lent nu îi privește pentru că fiecare se bazează pe el însuși: pe propria descurcăreală și pe faptul că, în caz de naufragiu, se va dovedi un bun înotător. Continue reading →

O mamă și un tată în fața liftului. Amândoi țin în brațe un copil care doarme. Pe unul dintre ei, cel mai mare, l-a prins somnul ținând un steag în mână.
S-au întors de la parada militară și îmi imaginez că au stat destul de mult timp acolo încât cei mici să obosească și să adoarmă pe drum.
România este a acestor copii care adorm lipsiți de griji.

Telefonul îmi arată că sunt 4 grade afară și totuși, când deschid geamul, aud copii țipând, strigând și alergând în jurul unei mingi.
Am îmbătrănit sau am uitat ceva, dar acum mi se pare o nebunie ca pe o vreme din asta nu doar să stai pe afară, dar să-ți permiți luxul să te joci.
Mi se pare un miracol că indiferent ce fac părinții, indiferent câte griji și câte probleme, copiii reuşesc să găsească spațiul și timpul să se joace.

E o exagerare, e ceva sentimental, dar România e frumoasă atunci când copiii se pot juca și devine urâtă atunci când copiii nu sunt lăsați să se joace. E ciudat să leg patriotismul de nişte copii, unii care adorm în braţele părinţilor întorcându-se de la parada militară, iar alţii care aleargă şi strigă printre blocuri, dar cheamă că ne-am făcut bine treaba atâta timp cât munca noastră nu strică această Românie a copiilor.

Disonanța cognitivă e tensiunea dintre ceea ce îți poveștești ție însuți și ceea ce ți se întâmplă. Pe scurt, ea apare când realitatea contrazice niște convingeri.

Acest articol pornește de la ipoteza că există o disonanță culturală în rândul românilor care a început la începutul secolului XIX și continuă până în prezent. Este o oglindă deformată în care ne privim pe noi înșine și prin care privim mai departe în jurul nostru.
În această oglindă se regăsesc mituri culturale inventate de anumite elite și perpetuate fără discriminare și simț critic prin sistemul național de educație și mass media. Continue reading →