Mi-a plăcut cândva de o fată (ea nu ştia) până într-o zi când a făcut un gest prin care – în ochii mei – a devenit urâtă.
Ce-a făcut?
Eram mai mulţi, stăteam pe iarbă, cu mulţi copii în jur, iar ea mânca nişte bomboane sau biscuiţi, ceva dulce şi bun în orice caz.
Şi acum revăd scena: întinde punga către un copil şi-i zice:
“Vrei şi tu?”
Copilul întinde mâna, iar ea deodată îşi retrage oferta zicând:
“Ai vrea tu!”
E greu de pus în cuvinte, dar în acel moment, acea fată a devenit urătâ. Pentru mine, s-a urâţit.

Ne-am mai întâlnit în cadrul acelui grup, dar începusem să o evit. A simţit asta şi m-a întrebat dacă s-a întâmplat ceva. N-am avut curajul să-i spun cât de urât mi s-a părut gestul ei şi cât de indezirabilă mi-a devenit.
Mai târziu am aflat că şi ea mă plăcea, dar era inutil. Singura mea răzbunare a fost să-i transmit în gând:
“Ai vrea tu!”