There is no tiger

33 Flares 33 Flares ×

De câte ori nu te-ai urcat în lift și te-ai trezit pe holul apartamentului tău fără să fi fost conștient de ce anume ai făcut între timp?
Ai deschis ușa liftului, ai apăsat un buton, ai ieșit din lift, ai scos cheile, ai deschis ușa și tot așa. Toate aceste gesturi le-ai făcut în mod repetat încât creierul le-a învățat pe de rost și le-a transferat către inconștient unde – prin automatizare – se consumă mai puține resurse.

Când anumite acţiuni sunt cunoscute și au fost repetate îndelung nu mai ai nevoie de procese conștiente (cum e atenția sau voința) care sunt extrem de costisitoare: consumă timp și energie (o mare parte din energia pe care creierul o cere este cheltuită pe procese conștiente).

Pentru ca o gorilă să-și permită luxul unui creier uman care suportă conștiința ar trebui să mânănce încontinuu timp de nouă ore în fiecare zi (omul a scăpat de această limitare a metabolismului prin folosirea focului la preparatul alimentelor).

Conștiința este extrem de costisitoare și observăm acest lucru ori de câte ori facem activități care necesită voință (proces conștient): obosim mult mai repede și ne găsim, la final, goliți de energie. Ca să ne revenim, avem nevoie de odihnă și multă hrană. Întreabă un student în timpul sesiunii cum se simte când trebuie să-și mobilizeze procese conștiente (precum atenția și voința) pentru a învăța lucruri de care nu este în mod special pasionat.

Dacă pui pasiune în ceea ce faci, costurile sunt mai mici, pentru că nu ai nevoie de o mobilizare conștientă consumatoare de energie. De regulă, oamenii pasionați muncesc mai mult fără să obosească, dar să revenim.

Dacă în situația cu liftul descrisă mai sus introduci un element nou (de exemplu, o poșetă uitată în lift, un anunț lipit de oglinda liftului), brusc devii atent. Noutatea cere conștiință, iar timpul curge mai greu.

Dacă într-o zi ni se întâmplă multe lucruri noi, ajungem să credem că timpul a trecut greu și a reușit să fie umplut cu multe lucruri. Dacă în altă zi nu se întâmplă multe lucruri noi, tindem să credem că ziua a trecut repede. S-au întâmplat lucruri, dar ele nu au fost noi. Dacă nu au fost lucruri noi, nu ai avut nevoie de prea multe procese conștiente pentru a le filtra, iar rezultatul este sentimentul că nu s-a întâmplat mare lucru, iar timpul a trecut așa… fără nicio valoare.

Dacă vrei să dilați timpul, alege un alt drum atunci când te duci la muncă. Vei întâlni multe lucruri noi, iar timpul va trece mai greu. Ai ieșit puțin din zona de confort, dar prețul merită produsul final: mai multe lucruri noi, mai multe povești pe care ți le spui pentru a îmblânzi noutatea, iar la final senzația că ai trăit mai mult.

Noutatea e disonantă și trebuie îmblânzită printr-o poveste. Pentru a fi transformată în experiență, orice noutate trebuie integrată printre poveștile pe care deja ni le spunem. La final, simțim că – trăind ceva nou – câștigăm mai multă experiență.

Repet niște banalități, dar o fac totuși pentru a ajunge la o altă idee: pentru a dobândi experiență trebuie să ieșim din zona de confort (acea zonă unde timpul trece repede, unde lucrurile se fac fără efort și unde majoritatea proceselor sunt inconștiente).

Zona de confort e bună, dar nu produce creștere. Te scalzi în aceleași povești (care de multe ori nu sunt ale tale). Dacă îți spui azi aceleași lucruri pe care ți le spuneai acum un an, înseamnă că între timp nu ai crescut prea mult.
Creștem când ieșim din zona de confort, când ni se întâmplă lucruri noi, pe care nu le-am mai încercat până atunci și când, prin aceste lucruri noi, suntem obligati să ne spunem o nouă poveste pentru a transforma noutatea în amintire.
Dacă ceva nou nu ajunge amintire, nu simțim că am crescut de ieri până azi. Lucrurile care nu ne spun o poveste sunt uitate, iar dacă nu-ți mai aduci aminte ce ai făcut marțea trecută, poți fi sigur că nu ai trăit nicio poveste în acea zi. S-au întâmplat lucruri marţea trecută, dar fără o poveste, fără o structură narativă, creierul nu vrea să reţină amintiri.

E un mecanism simplu (cum să lași noutatea să se transforme în creștere interioară), dar implică o anumită doză de risc. Câtă noutate eşti totuşi dispus să lași în viața ta?
Creierul nostru a fost învățat prin evoluție să-și asume lucrurile noi ca fiind periculoase. Când mergeai într-o pădure necunoscută, lucrurile noi care ți se întâmplau erau de regulă niște animale care puteau te mânca (tiger-in-the-bush scenario). Adaptarea noastră a venit prin reflexul fight-or-flight. Într-o fracțiune de secundă trebuia luată o decizie: rămâi și te lupți sau pur și simplu eviți și fugi.

Pericolul a trecut, trăim deja într-o lume cu foarte puține pericole “naturale”, there is no tiger anymore (mă rog, încearcă să convingi un copil să intre într-o cameră întunecată), dar mecanismul a rămas și apare ori de câte ori, ne trezim brusc în situații neprevăzute (adică necunoscute, adică noi, adică potenţial periculoase).

Când vrei să încerci un lucru nou care îți provoacă o teamă pe care nu ți-o poți explica (de exemplu, vorbitul în public care activează teama de excludere socială, care înseamna moarte sigură – fără resursele tribului și expus pericolelor naturale), gândește-te simplu: there is no tiger. Deși obiectul fricii a dispărut de mult, reacția a rămas acolo, iar recomandarea care se dă în acest caz o găsești în toate cărțile bune: feel the fear and do it anyway.

În același timp,  noutatea e destabilizantă și provoacă în noi o reacție defensivă prin care ne protejăm simbolic propria identitate (adică propriile povești pe care ni le spunem în mod repetat). Prin urmare, noutatea trebuie îmblânzită prin noi povești care trebuie aşezate în mijlocul vechilor povești.

La urma urmei, aici este disconfortul oricărei noi experiențe: efortul de a găsi o poveste care nu le destabilizează pe cele vechi.
Dacă nu găsesc o poveste pentru o experiență nouă, oamenii ajung să înnebunească. Există un basm cu un cerșetor căruia i s-a făcut una dintre cele mai crude farse posibile: a fost luat de pe stradă și făcut împărat. A doua zi a fost aruncat înapoi în stradă. Operațiunea s-a repetat de câteva ori până când bietul om a înnebunit. N-a mai știut ce e cu el, adică nu a mai știut ce poveste să-și spună: e cerșetor sau e împărat?

Zona de confort e formată din lucrurile care sunt puse în tine, dar pe care ai uitat cum au ajuns acolo. Pe unele le-au pus strămoșii care erau atenți la fiecare tufiș, pe altele le-au pus părinții, altele au venit prin educație sau prin miturile dominante ale culturii în care te afli.
Unele dintre aceste lucruri sunt bune, altele sunt mai puțin bune. Unele te servesc, altora le-a expirat termenul de valabilitate (there is no tiger) și îți pun frână.

Cum facem diferența dintre ele? Lăsând alte povești să pătrundă, asumându-ne disconfortul și riscul lucrurilor noi. Ne pot destabiliza (deși multe ori este o teamă închipuită – tindem să exagerăm impactul emoțional al evenimentelor viitoare), dar ne pot crește.

Cât de deschiși – poveștilor noi – alegem să fim transmite semnalul cât de mult vrem să creștem, să învățăm lucruri noi și să descoperim povești noi. Este o lecție pe care noi am uitat-o, dar pe care copiii o aplică în fiecare zi.
Dacă întrebi un copil ce a făcut ieri, nu mai scapi de poveștile lui. Dacă întrebi un adult, te va expedia din câteva fraze. Între timp, cine a crescut mai mult?

33 Flares Twitter 2 Facebook 31 33 Flares ×

7 thoughts on “There is no tiger

  1. Pingback: Serendipity | genovevadans

  2. Pingback: Against all odds | Adrian Ciubotaru

  3. Pingback: Serendipity senila | genovevadans

  4. Pingback: Cel de-al doilea gând: de ce nu? | Adrian Ciubotaru

  5. Pingback: Ce îşi doreşte tehnologia? | Adrian Ciubotaru

Leave a Reply

Your email address will not be published.