Ceasul arată 2:30 dimineață. Mă pusesem să adorm citind, dar cum somnul nu m-a prins, pur și simplu, nu m-am oprit din citit. Până acum. Când m-am ridicat din pat și am venit la masa din bucătărie unde mi-am pus laptopul pentru a scrie aceste rânduri.

Cartea se cheamă What I Talk About When I Talk About Running și este a doua pe care o citesc – după 1Q84 pe care am terminat-o ieri – de Haruki Murakami.
M-am ridicat din pat pentru că am dat peste un fragment care mi-a adus aminte de anumite momente din viața mea. Am continuat să citesc, dar gândurile deja începuseră să zboare și, cum unele dintre ele s-au transformat în idei, mi-am zis să mă ridic și să scriu.

Un reproș pe care deseori mi-l fac este că nu scriu în momentul când am o idee pe care mi-o pot desfășura în minte de-a lungul mai multor rânduri care se pot transforma într-un articol pe blog.
Amân pe mâine sau pe altădată și deși ideea nu se pierde, firul ei nu-l mai pot reconstitui
în totalitate pentru că mâine sau altădată sunt deja într-un alt context, la cheremul altor gânduri și în spațiul altor idei.
Mai mult decât atăt, ceea ce e și mai regretabil este faptul că, deși am ideea și uneori se întâmplă să am și firul ei, mâine sau altădată nu mai consider că merită a fi scrisă. O privesc din alt unghi și nu mai pare atât de urgentă și atât de importantă pentru a fi scrisă și împărtășită către ceilalți.

Fragmentul care m-a ridicat din pat în această noapte este următorul:

Whenever I feel like I don’t want to run, I always ask myself the same thing: “You’re able to make a living as a novelist, working at home, setting your own hours, so you don’t have to commute on a packed train on sit through boring meeting. Don’t you realize how fortunate you are?”

Aceste rânduri mi-au amintit de un ritm al vieții mele căruia nu-i atașez multe asocieri pozitive. Timp de doi ani, în fiecare zi lucrătoare, am folosit metroul pentru a merge la un birou și a reveni de la birou. Dimineață și seara. Day in and day out. Fix în acele perioade când metroul este aglomerat, când oamenii sunt indispuși (dimineață) și când oamenii se grăbesc acasă (seara). Când și eu eram indispus, când și eu eram grăbit.

Visul secret din acei doi ani era să fac cumva să scap de acea rutină, de acea navetă frustrantă și rece.
Este experiența mea personală și sunt convins că există sute de mii de oameni care se duc zilnic la muncă folosind metroul și nu ajung traumatizați și nu coc tot felul de vise secrete.
Cum în acea perioadă nu eram pasionat de condus și nu mi-aș fi permis o mașină (ca mijloc alternativ de a ajunge la un birou), singura variantă era una radicală: să nu fiu nevoit să mă duc la un birou.
Aveam blog pe atunci, dar abia după alți doi ani în care am schimbat un birou vechi (din Banu Manta) cu un altul nou (în Băneasa), am reușit să ajung la gândul – care acum e de domeniul banalității – “cum ar fi să câștig bani din blog?”

Long story short, sunt deja patru ani de când trăiesc răspunsul la întrebarea de mai sus într-o formulare pe care o repet adeseori: scriu pe blog și, din când în când, cineva mă plătește. Din când în când, după cum bate vântul în piață. Din când în când, după cum mă zbat și eu. Din experiența mea, deși nu e un motiv de mândrie, a fost mai mult după cum bate vântul. Nu m-am zbătut cine știe ce.

Al doilea motiv pentru care fragmentul lui Murakami mi-a rămas în minte este unul cât se poate de sentimental și se leagă de recunoștința pe care o simt că pot câștiga bani fără să am un job stabil, fără să mă duc zilnic la un loc de muncă, fără să am un program impus de alții.
În afara acestei recunoștințe (care nu are o direcție concretă), a doua parte a sentimentului se leagă de senzația de libertate.
Libertatea de a citi în neștire, libertatea de a te uita la filme, de a scrie tot felul de prostii (pe blog, pe Facebook, în jurnal sau într-un Word), de a te trezi într-o zi de duminică la 6 dimineața sau de a te trezi într-o zi de luni la 10 dimineața. Libertatea de a-ți face singur un program (care uneori e mai “neliber” decât cel impus de alții) și de a-ți găsi propriu ritm.

În funcție de cum a bătut vântul (am convenit că m-am zbătut puțin), uneori banii au venit mai mulți, alteori banii au venit mai puțini, însă, indiferent cât de fluctuant a fost acest grafic al veniturilor, cele două constante au rămas: sentimentul de recunoștință și cel de libertate.

Nu vreau să prezint un tablou idilic aici. Libertatea aceasta nu e lapte și miere și are destule rigori și timpi morți. Există termene limită, nervi consumați, drumuri bătute aiurea, tot felul de corvoade și tot felul de oameni, facturi care se plătesc după ziua de chirie, tentația risipirii și a delăsării (și sunt convins că nu am enumerat decât o mică parte), dar pentru această libertate – care pentru fiecare înseamnă altceva, în alte direcții și cu alte mijloace – simți că merită să te lupți cu toate morile de vânt.

Pentru această libertate față de care nu poți să te simți decât recunoscător, poți să alergi zilnic, cum a făcut-o Murakami, timp de 20 de ani. Cred că e o lecție aici pe care ori încep să o învăț, ori încerc să nu o uit.

Am să închei ducându-mi mărturisirea mai departe. În economia de azi, repet o platitudine, bloggingul nu este singurul lucru care îți poate oferi un sentiment de libertate. În cazul meu a fost un accident ca o sabie cu două tăișuri. Cândva am vrut să devin scriitor și m-am gândit că a scrie pe blog este cel mai bun antrenament.

Au trecut 8 ani de atunci și tot la antrenament am rămas. Nu am intrat încă pe teren.