Cele mai multe din problemele noastre imediate tind să devină simple probleme de imagine. Banii, locul de muncă, o despărțire, aproape orice își poate găsi rezolvarea în finisarea imaginii proprii. Problemele de imagine sunt simple, însă nu sunt banale.
Pentru a le rezolva, ai nevoie de cunoștințe, abilități, carisma și noroc.

În avalanșa de curentele relativiste și hermeneutici fluide — totul e conjunctural, totul este o chestiune de percepție, aparența creează esența — pare a fi normal ca imaginea să devină din ce în ce mai prezentă în jurul nostru ca o problematică interesantă.
Am fost părăsiți de o iubită pentru că nu am fost în stare să întreținem o imagine de mascul echilibrat, am pierdut un loc de muncă pentru că imaginea noastră de trântor a prevalat celei de angajatul lunii — nu e suficient să fii harnic, trebuie să nu uiți să transmiți în jur că ești.

A face un lucru și a spune că l-ai făcut, nu este definiția relațiilor publice?
A fi responsabil nu este trăsătura morală — ce ar implica onestitate, punctualitate, seriozitate și alte virtuti interesante —, ci este caracteristica pragmatică de a afișa prin toți porii tăi sociali că ești responsabil.

La acest capăt al eticii, nu există responsabilitate în sine, ci responsabilitate pentru ceilalți, pentru un anumit grup, pentru anumiți oameni, pentru un anumit public țintă.

Fă un lucru bun, însă nu uita să spui că ai facut acel lucru.
Dacă ai facut un lucru rău, sună un specialist și gândiți-vă cum puteți rezolva această criză de imagine. Fă-ți un site!

Imaginea proprie e arma care trage gloanțe pentru binele tău chiar și atunci când dormi, chiar și atunci când faci sau spui lucruri prostești, chiar și atunci când te rulezi pe tine la o viteză inferioară capacitătiilor tale cilindrice. E greu să îți construiești o imagine, însă o dată lansată, capătă o uimitoare inerție socială.

Bunele mele intenții au nevoie de o strategie de imagine pentru a deveni rentabile pentru comunitatea mea, pentru prietenii mei și pentru posteritatea mea.
Nu poți dona un dolar pentru copiii din Africa, iar apoi să stai sub pat două săptămâni. Trebuie să devii vizibil pentru cauza ta!

Apariția peste noapte a strategilor de imagine, specialistilor în PR, branding de companie și persoană etc., nu semnalizează neapărat epoca unei dictaturi a aparențelor, cât mai ales apariția unui nou tip de hermeneutică: dacă esența există doar prin contextualizare, atunci aparențele sunt cheia.

Situația este oarecum pe dos: aparențele nu mai ascund în spate o esență, ci camuflează sau înfățișează — e totuna — o imagine în
fața lor. Acest tip de hermeneutică este una perfect compatibilă cu noul tip de moralitate pe care epistemologia cuantică încearcă să-l
promoveze. Esența nu mai este separată de aparență — principiul inseparabilității — iar dacă modifici aparența, esența — care este
la rândul ei fluidă — se va transforma și ea.

Un tip de 20-30 de ani care se pișă în pat are o imagine proastă din cauza lipsei sale de viziune și a prejudecăților noastre.

Dacă ne-am documenta despre elementele terapeutice ale acestei activități pe care, dintr-o prejudecata culturală, noi ceilalți o vedem extrem de neonorabilă, lucrurile ar sta cu totul altfel.

Întreabă un specialist cum poți deveni un om de succes și fii sigur că unul din sfaturile oferite va fi acesta: afișează o imagine de om de succes! Miza nu este atât de simplă și superficială.
Provocarea nu este modul cum te afișezi pentru ceilalți, ci modul cum îți prezinți propria imagine în proprii ochi.
Cine este acel tu însuți despre care toți vorbesc că ar trebui să fii?

Majoritatea oamenilor inteligenti pe care-i cunosc au instincte erotice extrem de dezvoltate. Aceasta fraza ar trebui sa cosmetizeze observatia proprie ca multi oameni din jurul meu sunt obsedati sexuali, afemeiati si mari iubareti. Nimic peiorativ in aceasta enumerare. Ca inteligenta are un pronuntat substrat erotic, o stim cu totii. La fel cum toti (cel putin teoretic) sa resursele creativitatii umane sunt erotice. Insa…

Gradul de mobilitate intelectuala si sociala a unui individ se masoara in actul lui de vanatoare erotica. Gazduit de o relatie scurta sau de lunga durata sau preocupat de un freelancing erotic, sanatatea mintala la majoritatea frecventelor intalnite este la urma urmei o problema de palmares.

Daca in alte epoci era nevoie de o desfasurare concreta de forte (avere, titulatura, gesturi memorabile), acum acest capital uman s-a simbolizat la maxim. Nu e nevoie de mari desfasurari de forte monetare, mobiliare si imobiliare pentru a gasi un numar confortabil de partenere. E suficienta doar o desfasurare simbolica de penaj. In aceasta vanatoare poti plusa prin curaj, bun simt, o buna imagine sociala si… multa inteligenta. Nu-i nevoie sa porti c.v.-ul la tine pentru a agata o pustoiaca sau o consultanta in vanzari, la fel cum nici nu e necesar sa fii imbracat bine, s-ai masina, vila etc. (ma rog, toate semnele unei bunastari materiale ce-ar denota un echilibru purtator de putere). Acum apare povestea…

In cadrul aceastei burse erotice mana intinsa trebuie (la fel ca in toate celelalte situatii existentiale) sa spuna o poveste. In acest caz este imperios nevoie de o poveste buna, de o poveste pozitiva, de fabula unui succes. Istoria esecurilor tale nu va impresiona decat un suflet lipsit de sani frumosi, la fel cum relatia cu mama ta nu va interesa decat fetele cu care nu te vei culca niciodata.

Cum recunosti tipul acest inteligent si predispus erotic unei vanatori perpetue?
In primul rand, vaneaza colateral. Printre alte lucruri de care este preocupat, arunca pastile de invitatie fetelor din grup (majoritatea sub aspect de gluma), vine cu alte idei de socializare in alte conjuncturi mai propice vanatorii. Cu alte cuvinte, e genul acela de tip ce nu se arata permanent disponibil, insa intotdeauna va stipula virtualitatile erotice ale unei intamplari (intalnire, conferinta, blog meeting etc.)

Ne indreptam spre o cultura a naturaletii (am sa evit referirile banale la materialism, snobism si poleiala in genere) in care iti poti gasi partenere si daca iesi la agatat in slapii de baie intr-un sort decolorat si un tricou necalcat. Nu-i necesar sa-ti afisezi masina, hainele de firma si gadgeturile aferente statutului tau de om important, ocupat si mereu cautat pentru a accede la acel pasaport catre paradis situat intre doua picioare feminine.

Ca o observatie laturalnica, partea mediocra a problemei este cand fortezi, cand esti mereu disponibil (chiar si intre pensionare la o coada la posta), cand antenele tale erotice miros imaginare cozi ridicate. O alta observatie cu acelasi iz de pertinenta, ar fi un fapt banal: intre tine si pasarica de langa tine se interpune o imagine de sine. Ea este filtrul prin care poti trece usor sau te poti trezi impingand o camila prin urechile unui ac. Si totusi…

Ne indreptam catre un stil de viata in care detabuizarea ritualurilor de imperechere este abia la inceput. Inca te izbesti de prejudecati, angoase de fata mare si dileme de salon. Vremea vanatorii in haine de sarbatoare incepe sa paleasca cu aceeasi viteza cu care servetelele de unica folosinta au eclipsat batista clasica.

Fast food, quick love, easy fuck fac parte din trendul firesc al dezvrajirii a lumii (va urma apoi o epoca in care vom mistifica in masa demistificarea etc.), insa daca tot am inceput sa prajim gogosi in uleiul din candela, sa stim si noi, sa facem si noi parte, nu-i asa?

A face o plimbare duminica dimineata prin Iasi atinge toate semnele care definesc ceea ce numim in general o stare de bine.
Un tablou compus dintr-un puzzle urban ce marcheaza cumva frumos spiritul locului: linistea centrului civic, forfota calma din jurul Halii Centrale, autocarele din fata Palatului Culturii, turistii de pe bulevardul Stefan cel Mare (inchis in week-end pentru masini), slujba de la Mitropolie, liturghia la ciudata (ca design) Catedrala Catolica, tablourile expuse in parcul din fata Teatrului National, artistii stand de vorba la o cafea pe niste scaunele mici, tramvaiele vechi invelite-n reclame nemtesti ce trec pe Cuza Voda, porumbeii din piata Unirii, mortarul adunat in aceeasi piata (semn ca lucrurile sunt imbibate de o amprenta specifica locului).

Apoi strada Lapusneanu! Ai putea muri pe acea strada si n-ai simti nici o nedreptate. Corso cu mesele libere si acea caruta drept logo ambiental, anticariatul din stanga, anticariatele din dreapta. Noua (pentru mine) cafenea-cofetarie-patiserie peste drum de anticariatul Grumazescu. Mese afara, un chelner amabil, se face stocul, se umple frigiderul cu Cola si Fanta, cele doua tipe dinauntru citesc presa locala:
– Doi frati au fost calcati de tren in acelasi loc la patru ani diferenta.
O savarina, o Cola si o cafea lipsita de prozac.

O tigara pe treptele Casei de cultura a studentilor, doi taximetristi stand de vorba cu paharele albe de cafea asezate pe capota unui taxi galben. Cafea luata de la chiosul din fata de la Belfast. Terasa goala, cele doua ospatarite de noaptea asteptandu-si schimbul de zi (sau invers, insa de dragul scenariului putem inflori multe amanunte).

Acelasi Iasi cu fete frumoase, cu grai moldovenesc, cu teii de pe Copou. Aproape aceeasi Gradina Botanica (iazul de jos era secat), acelasi Parc Copou atat de centrat cu sine incat n-ai banui ca geografic este situat undeva in fundul Iasului, in fundul Moldovei.
Acelasi Tudor forfotind de lume chiar si in timpul vacantei studentilor;Tudor cu terase pline in miez de dimineata, cu preturi mici si mancare buna.

Pe scurt, acelasi Iasi imaginar ce inca-mi configureaza frecvente emotionale ori de cate ori revin in mereu schimbatorul Iasi real.

O fizică de prost gust tradusă în percepţie de bun simţ ne oferă impresia că trecutul este bătut în cuie. O dată ce s-a înfăptuit, totul e muzeificat şi încastrat în cutele sufletului nostru.
Ireversibilitatea timpului, industria de regrete construită în jurul poveştilor de dragoste, în jurul dramelor şi tragediilor umane, toate depun mărturie asupra unui trecut imobil, implacabil şi terorist pentru propriul prezent. Continue reading →

Am mult de scris despre multe lucruri intamplate in ultimele zile, insa acum doresc doar sa impartasesc doua povesti care m-au pus pe ganduri.

Prima a avut loc in gara din Iasi in timp ce-l conduceam cu Bobby pe Darius la trenul catre Cluj. Langa pasarela un nene slab si probabil ametit era intins pe jos covrig in timp ce un tanar de vreo 20 de ani urla ceva si-l lovea cu picioarele in burta. Nenea de jos urla si el, se intorcea, tanarul agresor mai urla ceva, se misca in jurul victimei cu mainile infoiate si apoi, brusc, incepea din nou sa-i care picioare. In jur erau oameni care se oprisera si priveau oripilati, insa nici unul nu intervenise. In cateva minute, a aparut un politist sau un gardian subtirel care s-a interpus intre victima si agresor si apoi nu stiu ce s-a intamplat. Am injurat printre dinti si-am trecut mai departe.

A doua poveste a avut loc in Vaslui. Am intrat intr-un magazin cu Vlad si Mihnea sa ne luam cate ceva, in fata noastra era o doamna (pensionara?) care in timp ce-si astepta restul, se uita in stanga ei la niste cofrage cu oua. Deodata o auzim exclamand cat se poate de serios:
– 3.000 di lei ou’?
Vanzatoarea nu zice nimic, noi ne aruncam priviri.
– Vara!? Isuse…
In fata pe tejghea o astepta un rest de 11.000 lei vechi.
Cumparam, iesim afara si ne venea sa credem: 3.000 de lei oul era mult peste pragul de acceptiune financiara al batranei. Mihnea n-a mai rezistat, s-a intors inapoi si i-a dat 30.000 lei vechi sa-si ia 10 oua.

Update: Despre intamplare a povestit si Mihnea.

La Iasi, in cadrul Blogoree Romanian Tour ne strangem la Vanatori la orele 19:00 (acolo sus in Copou).
Va asteptam!

Titlul este un citat dintr-o autodescriere a unui tânăr şi mi se pare reprezentativ. La o anumită vârstă toţi avem impresia că vom ajunge departe, iar această impresie pare a fi cât se poate de legitimă.

Trăim cu toţii într-un mediu în care posibilităţile noastre creatoare nu prea au loc şi şansa să se manifeste, avem o lume interioară anostă şi suntem împinşi într-un mod angoasant să socializăm, să cunoaştem noi persoane, să fim de faţă la, să participam la, să mergem la. Totul parcă pentru a interpune ceva între tine şi propriul neant.

Amăgiţi de iluzia că propriile noastre angoase se pot domoli prin socializare, prin zbatere, cărăm după noi posibilitatea unei vieţi ce poate fi trăită departe. Pentru asemenea exemplare şi pentru ceea ce cu toţii numim tineri, viaţa socială nu este decât un imens camuflaj de sine. Mă arăt încolo şi încoace, mă afişez pentru a mă putea ascunde mai bine, pentru a camufla puţinătatea de sine, pentru a nu-mi trăda diferenţa ce o simt între mine însumi şi gargara din jur.

„Am impresia că o să ajung departe“ nu ascunde totuşi o diferenţă, ci o asemănare cu miile de tineri ce vor şi ei la rândul lor să ajungă departe. Departe va fi loc pentru toţi? Dacă va fi, cine va rămâne aproape? Toţi vom fi cufundaţi în propriile succese viitoare care printr-o logică ciudată, trebuie să se petreacă departe. Departe de aici, departe de acum, departe de noi înşine, cei care suntem acum.

„Eu nu sunt cel de acum, eu voi ajunge departe, nu mă cunoşti, las’ că vezi tu!“

Acum suntem aproape. Aproape de nişte dureri, aproape de un salariu mediocru, aproape de propria piele lipicioasă, aproape de un munte de cărţi necitite şi filme nevăzute, aproape de mici invidii şi aproape de toate înfrângerile care ne eclipsează zilnic aripile. Vizualizezi o bandă rulantă pe care sunt întinşi oameni împachetaţi cu destinaţia Departe.

Ce poate fi şi mai trist, când suntem tineri, este faptul că nu ne permitem nici măcar luxul unui fanatism bine direcţionat. Cei mai încrezători în ei înşişi sunt cocalariii şi şoferii. Noi, ceilalţi, avem doar impresia că poate cu siguranţă s-ar putea coace posibilitatea să existe o mică şansă ca în mod probabil să avem norocul să… auzi, da’ tu crezi c-o să ajungi departe cu atitudinea asta?

Exista scriituri care au din plin calitatea de a-si plictisi proprii emitatori. Dincolo de faptul ca intr-un mod ideal textul spune/stie mai multe decat autorul, in textele intalnite zi de zi umpland pixelii monitorului nostru, cuvintele apar dintr-o frecventa mai joasa decat a autorului, incat pana si acesta s-ar plictisi citindu-se pe sine. E mult spus citindu-se pe sine, caci de cele mai multe ori, lucrurile scrise de noi insine nu spun mai multe despre noi decat stim deja.

Genul acesta de scriitura isi poarta totusi anumite sensuri autoterapeutice doar pana la limita universului discursiv propriu. Nu conteaza despre ce sau cum se scrie, conteaza mai mult curajul gestului de-a scrie in sine, de-a fi depasite propriile inhibitii, de-a fixa mai bine in amintiri intamplarile povestite. Evident, aceste lucruri nu se incadreaza in ceea ce-am fost invatati la scoala ca se ascunde sub cuvantul arta; in majoritatea cazurilor texte emise sub aceasta frecventa te intereseaza doar pe tine insuti, cel care le-ai scris.

De ce vorbesc despre aceste lucruri? Pentru ca, personal, ma intereseaza relevanta unor texte dincolo de aria temporala in care au fost scrise. Sunt unele texte despre care am iluzia ca pot fi citite in acelasi grad de actualitate mult timp dupa ce au fost scrise. Este o iluzia/speranta legitima pentru ca imi pare un pacat sa depui eforturi pentru mesaje ce imbatranesc direct proportional cu numarul accesarilor.

In critica literara, acest fenomen este numit datare. O carte, un roman dateaza atunci cand, in ciuda eventualului succes de public, isi pierde din revelanta o data cu trecerea anilor, cu trecerea generatiilor de cititori. E un gen de literatura (nu intotdeauna mediocra) intr-atat de impregnata de spiritul timpului sau incat a interesat doar o arie de cititori tintuiti intr-o epoca anume.
As da doar un exemplu: romanele lui Cezar Petrescu le gasesc incapabile de-a mai putea gasi o cale de a intercationa creativ cu un cititor al zilelor noastre. O data citite, romanele lui se ridica doar la inaltimea unui palmares de lectura, nicidecum la o frecventa la care literatura transforma in mod real cititorul.
De cealalta parte a baricadei, romanele lui Sebastian, romanele de tinerete ale lui Eliade nu dateaza, au capacitatea de-a ridica intrebari ce te privesc si pe tine insuti, cel care, daca ai duce mouse-ul in drepta jos a monitorului, ai vedea inscrisa o data adaugata cu cateva decenii peste anii in care aceste carti au fost scrise.

Cu acelasi sens si cu multe si nestiute nuante exista si cuvantul evergreen. L-am aflat dintr-o discutie cu Bobby si pare foarte bine ancorat intr-un mod de diagnosticare a content-ului pe diferite pagini si bloguri. O insemnare despre o stire nu este evergreen (decat in rare cazuri), un comentariu despre un eveniment local, o recomandare, un atac la persoana sau o calomnie. Personal, nu cred ca sub aceasta eticheta s-ar ascunde nici majoritatea filmuletelor, dedicatiilor, povestilor cotidiene intalnite in acest mediu.
In schimb, un review, o cronica de carte, un eseu despre un anumit subiect, o incercare inspirata de literatura poate deveni evergreen content, poate interesa vizitatorii site-ului tau si dupa ani de zile de la data la care au fost scrise.
Cea mai mare parte din continut se altereaza, calendarul din sidebar iti va reaminti mereu ca dai pagina inainte si ce dispare in previous posts/older page, va ramane ingropat intr-un banal parmares al bitilor umpluti pe niste servere in care stai sub o chirie intretinuta de propriu plictis.
Astfel, ce ramane de fapt?

In acest caz, as dori sa ofer doar doua exemple bune de frecventa mare de continut evergreen. Blogul lui Florin Dumitrescu contine o cantitate imbucuratoare de texte ce nu-si pierd din sens nici dupa anii de cand au fost scrise. Blogul scris de Irene e un exemplu si mai provocator: desi majoritatea textelor sunt personale, ai impresia ca s-au fixat intr-o fanta in care timpul s-a oprit din loc.
Despre exemplele rele sunt convins ca altii pot scrie mai bine decat mine.

Am sa inchei cu o referire la un text scris acum doi ani caruia i-am observat (din pacate) doar o perimare din domeniul virtual: (ati observat ca se foloseste din ce in ce mai putin cuvantul virtual ca referire la tot ce se petrece in mediul on line?)

o generatie ce se trezeste ca sa comenteze pe forumuri

Intre timp, generatia s-a orientat si catre bloguri… Astfel, Wellcome to tarfet.ro!

27 de ani.